Cutreieram prin vise în vremuri de povară,
Încercam să vindec răni, adânc sădite-n gând,
Bucuriile răsăreau ca floarea rară,
Și-am așteptat răspunsul, ce n-a venit nicicând.
Mă sfătuiam cu viața și câte-o suferință,
Adesea primeam încurajări și-o mâna să nu cad,
M-am ancorat profund cu sufletu’ în credință
Și am avut puterea să învăț să nu decad.
Am urcat familia ceva mai sus, la adăpost,
M-am străduit continuu, cât am putut mai bine,
Am pus în gestul meu curaj nebun, și-un pic de rost,
Și m-am gândit că după azi... mai este un mâine.
Destule încercări să-mi ajungă o viață,
Des am luat în piept momente încrâncenate,
Dar uneori a fost frumos, subțire ca o ață,
Și mi-am hrănit, în taină, speranțele în rate.
Să ai la timp răbdare, te ajută Dumnezeu,
Chiar de-ți dorești ceva mai mult, la tinerețe...
Ascultă îndemnul, când va decide Duhul tău,
Căci viața noastră-i lungă, mai e și batrânețe.
Simt azi recunoștiință pentru ce-am primit,
Spiritul mă-ncurajează, susținut de tonus,
Și-mi doresc ceva, în plus, pân’ la sfârșit,
Îmi mai doresc o viață, sau poate doar... un bonus.
vezi mai multe poezii de: Gabriel Stanciulescu
Detalii poezie:
Distribuie pe: