Om în mare - Bill Adams

Dac-ai fi auzit măcar o dată, clar şi sălbatic, acel sunet de-alarmă,
Dacă i-ai fi văzut pe cei din cart fugind, cu chipuri galbene de spaimă,
Dac-ai fi auzit pleoscăitul apei şi scârţâitul curenţilor bărcii de salvare,
Atunci ai şti ce simte marinarul când coechipierul lui cade-n mare.

Iar dacă n-ai auzit, şi numai pe pământ bătut sunt drumurile tale,
Departe de drumurile marinarilor, ar fi bine când vântul în rafale
Noaptea-ţi loveşte hornul să nu te sperii, nici când în cercevele
Izbeşte ploaia-n miezul nopţii sau lapoviţa iernilor grele.

E un pat gol sub teugă; am împărţit între noi sărmanul lui avut*
Iar el, rămas departe-n urma navei, în al spumei alb aşternut,
Se leagănă pe valuri încoace şi-ncolo, îmbrăţişând oceanul câtu-i,
Cu păsări plutind deasupra şi cu sumedenii de peşti dedesuptu-i.

Jimmie i-a luat tabacul; Joe, pelerina de piele unsă cu ulei;
Neddie, fularul care-i învelise gâtul vesel cu călduros temei,
Eu, cizmele marinăreşti; acum picioarele-mi pot să-nfrunte
Gerul. Aş fi-ngheţat, desculţ, dacă el mai zâmbea azi pe punte.

Nava a tras la dană-n port, iar voiajul e deja trecut;
Am făcut şi-am tăiat cărţile, sorţii vor face-alesul cunoscut;
Eu trebuie să-i duc soţiei vestea… vestea… eu sunt cel care…
Peştii…şi păsările…şi omul ei în mare!


* Una dintre vechile datini ale marinarilor din perioada de glorie a velierelor prevedea
împărţirea între membrii echipajului a lucrurilor care au aparţinut unui coechipier decedat
pe mare, iar prin tragere la sorţi era ales cel care trebuia să ducă trista veste familiei.


Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Bill Adams