Viziune - Benedict Corlaciu

Rostogolește-mi ochii, până-n fund.
Și dă-i de-a dura, dă-i, țară, popas!

Vreau întuneric, să-mi inund cu unda lui, ca-n jocul de compas, privirea vulpilor ce-mi ronțăiesc alunele din piept.
Vezi balta ceea, dinainte - drept
în furca cerului - și vezi
cum apa vânătă țâșnește-artezian?
În dreapta - uită-te - așa-i
ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi
și vin încet la strunga zorilor?
Privește-n stânga, niște dungi gălbui: acolo dorm, sleiți de-atâta drum aerian, șerpii zărilor - cu două capete.

Solzii lor nu stau în văzul orișicui, numai cei ce știu să plângă și să bea îi pot zări când bobii-s în triunghi (încolo, nu-i găsește nimenea).

Și, când te uiți în foc meridian, desprinzi obrajii mohorâți ai lunei: așa-s de necăjiți, de galbeni și de supți, că parcă-s dintr-un somn cu nedormire rupți.

Mai scoate sticla cu coniac din sân, ca să-i stropim coloare rumenă de zi.
A doua noapte nu știu când va fi, cum nu știu jocul bobilor, nici cui i se va stinge para ochiului.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Benedict Corlaciu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.