Pisica - Benedict Corlaciu

E-așa de galbenă și-atâta e de lentă pisica asta, ca femeia mea; când dă din coadă, îi miroase-a mentă și umbletul și ultima ei stea.

Fluidă, ca un cerc în apa serii, îmi spală mâinile și miorlăie prelung de câte ori încerc să o alung din casa asta plină de mizerii.

Adorm sleit, cu ea la căpătâi -dacă mi-i frig îmi suflă pe obraz, șoptește nu știu ce, ca un poem, iar eu o-njur și plâng, că mi-i necaz.

Aduce vrăbii, să mîncăm - și pui, ba câteodată chiar o pâine-ntreagă; hoțește calcă-n casele oricui ne fură luna asta umedă și bleagă.

O plimb cu mine, printre oameni mulți, cari ne privesc, ne-aruncă dracilor și râd, iar noi suntem desculți și dăm cu tifla în morala lor.

Pisica asta noaptea mă deșteaptă când simte că m-afund în eleșteu, îmi linge, ca o iasmă, palma dreaptă și-mi spune că l-a prins pe
Dumnezeu.

E-așa de rătăcită, parcă nu e decât o umbră alungată peste tot, iar când privește-n flacăra gălbuie îmi vine ochii din orbite să mi-i scot.

În zori se uită ca și cum ceva i-ar fi străpuns pupila arămie -o fi nebună ori știu eu, că prea îmi seamănă și prea e zurbagie.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Benedict Corlaciu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.