Balada corabiilor de piatra

joi, 22 ianuarie 2015

Si voi ati privit fermecati,
cu uimire,
ciudatele jucarii, podoabe ale
Pamintului,
cercei, margele, scule de pret,
leganate
de valurile albastre ale marilor si oceanelor —
insulele —
si voi le-ati crezut intotdeauna
niste spinari bronzate, lucioase,
ale unor uriase vietati marine,
sau corabii,
defuncte corabii stravechi,
esuate
in epoca de piatra
Dar nu-i asa, nu —
va-ncredintez.
De mult presimteam ca nu e asa,
inca de cind,
in calatoriile mele infrigurate,
studios, contemplam pe harta,
dar nu mai putin tulburat,
lebada alba a
Islandei,
asteptind s-o vad pornind usor
catre apele calde ale
Gibraltarului,
asteptind
s-o vad cufundindu-si in valuri
gitul prelung, gratios

Si niciodata n-am crezut
ca
Lesbos
e o simpla smochina alintata de valuri,
ca strania orhidee
Celebes din marile
Indoneziei
e numai atit, o stranie orhidee,
si ca lamiia rumena a
Corsicei,
pe care briza (si nu numai)
0 impinge usor spre tarmurile
Frantei,
a cazut in apa, rostogolindu-se,
de undeva din gradinile
Toscanei.
Si nu mi-a fost cu putinta sa cred,
n-am crezut niciodata, uitindu-ma
la botul de pahiderm tepos al
Groenlandei
cum se zbate din greu, cu fabuloase spasme,
sa iasa de sub teasta de gheata a polului —
n-am putut sa cred niciodata
ca acolo e locul bastinei lui,
ca ar putea fi acolo o nestiuta, o colosala
matrice,
care sa-i fi dat nastere
Totul parea sa adevereasca
ascutita mea banuiala:
si paginile albastre ale cerului noptii,
acoperite cu misterioase, necunoscute cirilice
(pe care abia am reusit sa le descifrez
cu pretul unor mari stradanii cibernetice),
si pulberea fina, alburie,
ce se ridica in zori
de jur-imprejurul acestor plutitoare
spinari de piatra
odata cu miresmele lor patrunzatoare, curioase,
amintind de aroma rece, reavana, a stelelor,
si vechile cronici de acum 9300 de veacuri,

descoperite recent, dincolo de bariera de gheata,
intr-o mare cripta de antracit
din insulele antarctice
ale celebrului navigator si savant
Arthur
Gordon
Pym
Mai ales de-aici,
din aceste uluitoare documente,
mi-am dat seama ca banuiala mea se confirma —
caci, cercetind amanuntit,
conspectind scrupulos batrinele membrane
devenite aproape transparente din cauza vechimii,
caligrafiate cu semne bizare, in graiuri
de multa vreme uitate,
am inteles ca marele cataclism ceresc
avusese loc intr-adevar
(asa cum banuisem de foarte multa vreme)
si ca originea insulelor este intocmai aceea
pe care am aratat-o
in lucrarea mea cu acelasi titlu.
Da.
Asa a fost.
Documentele dovedesc cu tarie:
demult, in trecutul foarte indepartat,
inainte de inceput,
in marile gradini virgine ale cerului,
in raspintiile haosului cosmic
neumblate inca de nici un gind,
s-a petrecut un mare cutremur,
un cataclism colosal,
insotit de spaima unui ingrozitor uragan
ce alerga
cu o viteza de patruzeci si opt, virgula, cinci
milenii pe secunda.
(Totul pare sa fi pornit de la o mica defectiune
la sincrofazotronul soarelui —
pe atunci, inca foarte rudimentar).

Dar se intimplase sa fie vara, pre toamna,
si arborii erau incarcati de fructe
pe care vijelia pustiitoare,
trecind prin coroanele albastre ale pomilor,
le-a risipit in ametitoare virtejuri prin spatii
scotindu-le de sub puterea tainica, neclintita,
a cerului:
Poame ciudate, de minune —
mari portocale, banane galbui, mere,
pere si piersici enorme, gutui,
cazura
pe-ntinsele ape ale
Pamintului.
Ramuri intregi inflorite tirziu,
ghirlande stralucitoare,
picara in marile
Greciei, in marile
Sudului,
un mare ciucure de piper isi scutura cele zece mii de boabe in
Pacificul austral, in vreme ce o uriasa roscova se-ntinse, plesnind in treisprezece cioburi, linga coastele
Chinei si-ale
Siberiei
Asa sa stiti,
acesta e adevarul cu privire la insule!
intimplarea
s-a petrecut demult, in trecutul indepartat,
pe vremea cind
Pamintul inca mai umbla
in camasa de noapte,
cu mult inainte de potopul lui
Noe (de vreme ce
pe
Noe insusi il asteptau de multa vreme —
dupa cum atesta izvoarele —
ospitalierele tarmuri

ale unui ostrov paradisiac din
Marea
Configuratiei, ce s-a numit de-atunci
Insula
Filantropiei.*
Oricum ar fi,
cert e ca intr-o buna zi, demult,
Pamintul s-a pomenit cu aceasta neasteptata
zestre feerica.
Mii si mii de fructe si flori luxuriante,
ba chiar
si cite una din enormele, ciudatele vietuitoare
din gradinile cerului
au venit sa impodobeasca
marile si oceanele noastre,
unde si voi le priviti fermecati, cu uimire,
leganate de valurile albastre
Asa a fost si nu altfel.
Hrisoavele nu mint.
Dealtfel (poate ati bagat de scama cumva),
*
Dar aici intervine
o controversa teribila:
unele documente afirma ca batrinul
Noe
s-ar fi numit de fapt mos
Craciun,
ca si-ar fi avut baza navala in
Insula
Pastelui
si ca toata viata ar fi fost
un temut cleptoman,
ce aduna intr-o vasta desaga
(in ce scop nu se stie)
cele mai frumoase podoabe ale marilor
Aceasta, desigur, e o dulce eroare a legendei,
o confuzie
(ce nu rezista analizei stiintifice)
intre numele venerabilului
Noe
si vechiul cuvint
Noel (Craciun)
folosit in dialectul sud-casiopeic
de catre populatiile nomade
ce se-nchinau zapezilor,
dialect de multa vreme disparut,
pe care azi
numai copiii
Frantei il mai vorbesc
pina la virsta de zece ani

si astazi mai cad, cind si cind,
scuturate
de cine stie ce vinturi aspre ale inaltimilor,
si astazi mai cad, cind si cind, pe
Pamint
imbujoratele poame ale cerului.
Si mie unuia
nu mi-e greu sa-mi dau seama,
seara, cind cercetez bolta albastra
numarind stelele,
nu mi-e greu sa-mi dau seama,
ori de cite ori vad vreuna lipsind,
ca undeva,
pe nemarginitele ape albastre, fosnitoare,
ale planetei,
s-a mai nascut o insula.
O, dar priviti ce-au facut oamenii cu insulele!
Chiar inainte de a se linisti tumultul apelor,
tulburate, incinse pina la abur
de caderea poamelor ceresti
ce se stingeau pe rind sfiriind,
chiar inainte de a se fi risipit
aburii albastri fierbinti
si inainte ca ostroavele
sa-si fi statornicit locul in unde
si sa fi dobindit dulcele lor tangaj prin milenii —
de tarmurile lor, inca fierbinti,
s-au apropiat vislind usor,
cu marea sfiala naiva,
cu adinca tulburare uimita, magica,
a descoperirii dintii,
oameni cuminti, gospodari, minuitori de unelte,
bucurindu-si ochii si narile

in mijlocul noilor culori si miresme
si apucindu-se
sa deretice amanuntit, cu dinadinsul,
neinceputele case plutitoare,
inlaturind arsurile,
vindecind negrele carii si rani —
urme ale napraznicului coboris
printre stihiile incandescente —
cu ajutorul maruntelor broboane limpezi
de apa vie,
prelinse de pe fruntile lor incinse, iluminate
incet, incet, ei au facut ca ostroavele
incapute pe miinile lor iscusite si mingiietoare,
sa dobindeasca
o frumusete de cinci ori mai mare
decit o avusesera inainte,
ori daca nu,
macar de patru ori mai mare,
ei insisi capatind ceva
din culoarea si caldura bronzului stelar
si din aromele vrajite
ale indepartatelor gradini ale necuprinsului
Dar, curind,
peste aceste linistite nunti,
peste aceasta fecunda corcire
a oamenilor cu stelele,
s-a napustit furia crunta, pustiitoare,
a cangurilor antropoizi,
ce navaleau cu strigate salbatice,
cu unelte salbatice,
pe marile si oceanele lumii,
dezlantuind
o crincena, stranie vinatoare

Cu cangi si harpoane,
cu funii si lanturi groase,
cu mari navoade si undite,
cu fel de fel de strecuratori dibace,
au navalit pe ape in corabiile lor grele
cu pinze sau cu aburi,
dezlantuind o crincena, nemaipomenita vinatoare*
Dar ei pornisera, dimpotriva,
sa jefuiasca si sa strice aceste frumuseti,
si, una dupa alta,
insulele cadeau prada
sceleratei concupiscente,
strapunse de cangi uriase,
legate cu funii de otel,
de care trageau marunti antropoizi decolorati
cuprinsi de o nebunie avara, nesatioasa,
incercind sa le tirasca
la gura grotelor lor.
Neghiobi barbari,
semanind la intelepciune cu cangurii,

umblau infrigurati,
indesind in marele lor buzunar
minunatele podoabe ale apelor
(uitati-va la biata frunza intinsa a
Australiei:
se mai zaresc pe ea si acum
urmele indoiturilor
de pe vremea cind zacea impaturita
in portofelul unui asemenea nerod),
ba unii, chiar,
orbiti de salbatica lor lacomie,
le-inghiteau de-a dreptul, nemestecate,
zvirlindu-le,
in deglutitii disperate, rasunatoare,
imense, direct in afundele bezne gastrice ale burtilor. (Si azi se mai zvircoleste cite unul, livid, prada unei indigestii fatale, cu asemenea hrana in pintec cu neputinta de mistuit)
Asa umblau,
napraznici,
infrigurati, pe intinsul apelor, jefuind si nimicind orbeste, lasind pretutindeni in urma lor murdare petice de cirpa multicolora, sabii, sutane,
fel de fel de etichete pestrite, pe care s-a putut citi multa vreme, scris in diferitele jargoane posesive ale lumii, cuvintul „al meu".
Val dupa val,
se napusteau chiuind din mari guri de tuci

semanatoare de scrum si de moarte,
inaltind pretutindeni
uriase ruguri si abatoare
si implintind steagurile lor cu teci de tinichea
in pieptul ostroavelor pustiite,
unde se rasuceau
cu bucuria frenetica, zglobie, neroada,
a tirbusonului in dop.
Suvoaie de singe se scurgeau in apa,
fierbinti,
peste cojile arse, fumeginde,
ale sarmanelor poame plutitoare,
dind nastere algelor purpurii,
fosforescente,
viscoaselor mari de apocalips
ale
Sargaselor
Alergau innebuniti de lacomie
cu negrele lor corabii,
sfirtecind si nimicind ceea ce nu puteau fura,
furind cu toate miinile
ceea ce nu puteau ucide,
smulgindu-si unul altuia
singerindele prazi,
din ce in ce mai iscusiti in crincena lor lucrare
Orhideea galbuie, tulburatoare, din marile
Indoneziei,
era stoarsa amarnic intre dolofane labe trandafirii, pentru a fi prefacuta intr-un cocolos de brinza
de
Olanda cu pielita rosie, de aur
Un antropoid subtire, cu peruca pudrata, sub care tremurau sisturile moi ale gelatinei cerebrale,

taia cu artistica finete
din spinarea neagra a
Madagascarului,
branturi pufoase, prea blinde,
pentru pantofi prea duri, de diamant,
cu tocuri prea inalte,
ai cutarui
Ludovic
Cel prea
Tirziu
O suta de mii de corabii vinjoasc
sub pavilion „cap de mort"
trageau zadarnic de odgoanele de otel
cu care fusese incins uriasul calcii al
Chinei:
leganat cum era de valuri, la citeva mile de tarmuri,
l-au crezut, neghiobii, pierdut, ratacit
din titina marelui trup,
o prada usoara
in alta parte, undeva,
la incheietura
Continentului
Dublu,
un cavaler in negru, bastard,
nespus de mascat,
purtind pe cap o inalta ventuza neagra
impodobita cu prea multe stele,
alerga in galop, solemn,
printre dunele pline de cactusi,
purtind legata la oblinc
Cuba,
ca pe o imensa piine furata
Asa umblau, cruzi, inversunati, pustiitori,
pe intinsul apelor,
jefuind si nimicind orbeste,
lasind pretutindeni in urma lor
murdare zdrente multicolore, sabii si sutane,
tot felul de etichete pestrite
pe care s-a putut citi multa vreme

scris in diferitele jargoane posesive ale lumii, cuvintul „al meu"
Ah, cite insule s-au pierdut in aceste cumplite prapaduri!
Cite-au pierit inecate, cite-au ramas desfigurate, rupte, slutite de rani adinci acoperite de pecingini fioroase, ori macinate de boli sirete, ascunse, greu de tamaduit!
Multe au ramas pe veci rasturnate,
aratind acum lumii
un chip de o mie de ori mai putin frumos
decit cel de odinioara,
ce zace acum, ascuns privirii,
in adincurile apelor
Unele pier si acum
bintuite de sfisietoare lingori,
altele se zbat gemind din greu
sub povara nemiloaselor lanturi —
o, cum se zbat, o, de cite ori s-au smucit
zvircolindu-se disperat,
inspumind in rosu undele marilor,
incercind sa scape,
izbutind citeodata, vremelnic, sa scape
de grelele lanturi ce le patrund in carne
De la o vreme insa,
de tarmurile lor insingerate
au inceput sa se apropie vislind usor
indepartate soapte, clipocind
pe nisipul plajilor,
insamintind

in alveolele scoicilor de pe maluri,
in miliardele de urechi subtiri
de sidef si de creta,
un inceput de veste,
un murmur adinc, fara moarte,
un murmur usor
ca fiorul marunt, nevazut al frunzei,
din care se-ntrupeaza furtuna
De departe veneau, crescind,
impingindu-se una pe alta,
soapte prevestitoare,
ecouri,
ca niste simple cute de apa —
veneau de departe, de pretutindeni,
si toate
pareau sa fi plecat din acelasi izvor,
de undeva,
dintr-un miez rascolit al
Pamintului.
Si totul parea sa anunte
ca ascutita mea banuiala se va adeveri
Caci ma aflam de fata atunci,
in clipa marelui inceput,
ma aflam de fata,
si ceea ce incepea sa se-ntimple acum
pe malurile insingerate, fierbinti,
ale insulelor,
ceea ce dadeau de veste
aceste soapte creseinde,
prevestitoare,
fusese de multa vreme intiparit,
adinc intiparit,
in memoria vie a tuturor oamenilor,
fusese intiparit in buchile glorioase

ale batrinului „Codex
Humanus",
la pagina 1789,
si chiar
si-n arzatoarele mele amintiri lirice
caci ma aflam de fata, acolo,
in multime,
sub zidurile
Bastiliei,
ma aflam sub forma unui vechi strigat omenesc,
poate un vers dintr-un cintec,
sau poate doar
sub forma unui fir de tarina
de pe camasa unui rasculat
ce dormise in ajun sub stele, in strada
La inceput, a fost o mare, o nefireasca tacere.
O adinca tacere.
Toate vinturile
Pamintului s-au oprit in loc ciulind urechile.
Apoi, deodata,
raspunzind uriasului ciclon cosmic
de acum trei sute optzeci de mii de veacuri,
ce-a umplut apele lumii
cu daruri stralucitoare,
s-a pornit,
ca un oftat greu al
Pamintului,
ca un oftat din adincul rarunchilor,
marele uragan al oamenilor.
Puternice vinturi proaspete umflara
pretutindeni
pinzele sperantei.
Valuri gigantice se ridicara pornind
pe toate apele planetei,
si toate fiintele si lucrurile

ce zaceau in lanturi si pripoane tresarira adine, adulmccind ceasul azuriu al plecarii
Au tresarit puternic si ostroavele lumii
in ancorele lor silnice —
o, cum au tresarit
asteptind valul al noualea, necrutator —
caci ma aflam acolo
cind valurile gigantice au pornit,
si asa mi-a fost cu putinta sa banuiesc
(va jur ca am banuit
cu cea mai ascutita banuiala)
ca ele vor ajunge intr-o zi,
impingindu-se unul pe altul,
la toate tarmurile
Pamintului
Tocmai de aceea nu m-am mirat deloc
cind,
intr-o zi, nu demult,
privind spre marele golf cu zabrele
de la incheietura
Continentului
Dublu,
mi s-a parut ca vad marele ostrov al
Cubei
clatinindu-se,
smulgindu-se din ruginita-i ancora,
si tot asa o buna parte
din podoabele ciudate, de minune,
ale
Pacificului, ale
Africii
Nu m-am mirat deloc
si mi-am zis:
Valul al noualea a ajuns —
nu se putea sa n-ajunga!
A sunat, mi-am zis, ceasul azuriu al plecarii
pentru toate batrinele corabii inlantuite
ale
Pamintului —

si m-am gindit cu un fior cald de multumire
la ciudatele, frumoasele jucarii si podoabe
ale marilor si oceanelor,
pe care si voi
le priviti intotdeauna fermecati, cu uimire:
o, insule, insule, dragi jucarii ale apelor, scule de pret, nestemate mirifice, stravechi locuitori ai viselor mele
Ostroave luminoase si fecunde, insule verzi, stufoase, ciufulite, cu nume sonore, grandilocvente, solare
Ostroave galbene, lirice, ingindurate, cu nume stranii, de taina
Insule brune, dogoritoare, tuciurii, insule dragastoase, de cacao si cauciuc, ale imensei nopti africane
Insule gingase, gratioase, suave, inelare flori madreporice pierdute in largurile haotice ale oceanelor furtunoase
Ostroave carunte, glaciale, vesnic brodate de gheturile marilor polare
O, insule mari si mici, razlete,
ori adunate in ciorchini si ghirlande,
rumene daruri
din gradinile scinteietoare ale cerului,
sfintite de stradania rabdatoare,
tenace, milenara, a omului —

o, voi, ostroave inlantuite ale
Pamintului,
batrine corabii intepenite,
ce revarsati de veacuri asupra lumii
nobile arome gingase,
miresme dulci, subtiri, tamaduitoare,
ce umpleti de veacuri, neistovit,
pesterile de metal cu lacate grele,
fagurii uscati
ai viesparelor metropolitane
ale marilor pirati —
voi, ostroave inlantuite ale
Pamintului,
iata
marele clopot al plecarii
se aude!
E clopotul de ingropaciune
al singerosului pirat secular,
e vuietul marelui vint al plecarii —
in curind
il veti simti umflind puternic,
hotaritor,
si pinzele voastre stinse, vlaguite,
il veti simti pornindu-va
in lunga croaziera planetara
a libertatii

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.