Cântecul regretului fără sfârşit - Bai Juyi

Împăratul Chinei râvnea la o frumuseţe care să-i încununeze imperiul,
Dar, deşi era de mulţi ani pe tron, nu i se împlinise-această dorinţă.
Între timp, o fetişcană din familia Yang ajunsese la pubertate.
Crescută fiind într-o curte interioară, nimeni nu-i văzuse frumuseţea.
Graţia ei îngerească nu mai putea rămâne ascunsă.
Într-o zi a fost aleasă să ţină companie Împăratului.
Când şi-a întors capul şi a zâmbit, farmecul creat a fost zguduitor,
Eclipsându-le pe toate concubinele celor şase palate.

Era o primăvară timpurie. A fost îmbăiată în Piscina Florilor Pure
Cu apă caldă de izvor, care i-a catifelat şi limpezit cristalul pielii,
Şi, datorită somnolenţei resimţite, o fată a ajutat-o să iasă din piscină.
Revăzând-o, Împăratul a a hotărât să-i fie mireasă. Şi-aşa a început saga.
Părul ei plutind ca norii era prins c-un ac de aur, faţa-i era ca cea a florilor.
Au petrecut noaptea sub acoperişul cald al hibiscuşilor.
S-au trezit cu soarele sus pe cer, regretâd că noaptea fusese prea scurtă.
Începând din acea zi, Împăratul a lipsit la toate audierile curţii.

O răsfăţa tot timpul cu banchete şi petreceri fel de fel,
Era stăpâna zilelor de primăvară şi despotul nopţilor lui.
Mai erau la curtea lui încă trei mii de concubine de-o rară frumuseţe,
Dar favorurile lui pentru cele trei mii se concentrau pe un singur trup.
Când era gata cu îmbrăcatul în Iatacul de Aur, se făcea deja seară,
Se strângea masa-n Turnul de Jad, dar ea mai zăbovea la o cupă de vin.
Toate rudele ei, fraţi şi surori, primiseră titluri nobiliare;
Şi, pentru c-atât de mult îşi glorificase clanul, ridicându-l pe scară socială,

Ea adusese fiecărui tată şi fiecărei mame din imperiu
Multă bucurie când se năştea o fată şi puţină când se năştea un băiat.
Înalt se ridica Palatul Li, pătrunzând în norii albaştri,
Şi la mari, întinse depărtări, ducea briza serii acordurile magice
Şi languroase ale cântecelor de dans, lente şi insinuoase.
Astfel se scurgea timpul, iar Împăratul nu-şi mai putea lua ochii de la ea.
Într-o zi, dinspre Yuyang au bătut, zguduind pământul, tobele războiului,
Întrerupând melodiile Rochia Curcubeului şi Mantia cu Pene de Păun.

Oraşul Interzis, palatul cu nouă etaje, abia se zăreau prin praful ridicat
De miile de cai şi de căruţe care se îndreptau spre sud-vest.
Drapelul imperial deschidea drumul, ba înaintând, ba luând pauză –
Dar la cincizeci de kilometri de capitală, dincolo de poarta de vest,
Oştirea a încremenit, oamenii nu mai voiau să continue marşul
Până când n-o vedeau executată acolo, în faţa cailor…
Florile acelor de păr aurite au căzut în ţărână, dar nimeni nu le-a ridicat,
Printre ele era şi pieptenele de jad verde cu vrabia lui decorativă de aur.

Ezitând să-i salveze viaţa, Împăratul şi-a acoperit ochii.
Apoi, a întors capul şi-a privit, iar lacrimile şi sângele curgeau aidoma.
Vântul rece a ridicat colbul galben, acoperind totul.
Urmând drumuri chinuitoare au trecut prin nori dincolo de Poarta Sabiei.
La poalele muntelui Emei au întâlnit foarte puţini drumeţi.
La scăpătatul soarelui, flamurile imperiale îşi pierdeau culoarea,
Însă apele râului Shu erau mereu verzi şi munţii albaştri.
La fel era iubirea Majestăţii sale, mai adâncă decât zilele.

Privind din când în când deşertul lunii, devenea şi mai trist.
Asculta seara clopoţeii veseli ai ploii, iar asta-i sfâşia inima.
Când cerul şi pământul au revenit la rostul lor, s-au întors spre casă.
Când au ajuns în acel loc, pe Panta Mawei, unde fusese îngropată
Acea amintire, acea angoasă, Împăratul s-a poticnit, a căutat prin noroi,
Dar nu a găsit nicio urmă din sângele vărsat acolo.
Într-o stare sumbră, a plâns împreună cu sfetnicii, apoi caii
Au luat încetişor calea răsăritului, înapoi spre poarta capitalei.

La întoarcere, lacurile şi grădinile arătau ca-n zilele de atunci…
Hibiscusul de lângă Lacul Taiye şi sălciile de lângă Palatul Weiyang;
O petală parcă era faţa ei, iar frunzele de salcie sprâncenele –
Şi ce putea face, dacă nu să lăcrimeze, de câte ori le privea?
Zefirul de primăvară adia blând, piersicii înfloreau unul după altul.
Au venit ploile toamnei şi frunzele platanilor s-au scuturat.
Buruienile creşteau înalte prin Palatele de Vest şi de Miazăzi.
Nu mătura nimeni treptele acoperite de frunze roşii.

Cântăreţilor din Grădina Perelor le-a albit părul,
Fetelor drăguţe din suita ei de la Palatul Împărătesei li se ridaseră feţele;
Licuricii zburau pe holul unde el medita în crepuscul înserării.
Fitilul lămpii se stinsese, dar el veghea încă treaz în noaptea palatului.
Clopotul orologiului bătea marcând domol scurgerea fiecărei ore,
Calea Lactee se îngusta din ce în ce mai mult pe cer, vestind zorii.
Bruma groasă strălucea pe ţiglele de ceramică ale acoperişului.
Sub cearşafurile albastre se simţea tot mai înfrigurat şi mai singur.

Deşi anii treceau, distanţa dintre viaţă şi-acea moarte nu creştea.
Şi totuşi spiritul ei drag nu-l vizitase niciodată-n vis.
…La Lingqiong trăia un călugăr taoist vizitator al cerului,
Capabil să cheme spiritele, printr-o concentrare supranaturală.
Taoistul, impresionat de-aleanul fără leac şi de dorinţa Împăratului
De a o vedea reîncarnată, s-a angajat într-o istovitoare căutare.
El călătorit prin eter, mişcându-se cu o viteză ca aceea a luminii.
A cercetat cerurile, a cercetat sub pământ, pretutindeni.

A urcat în Paradis şi a coborât în Iad.
În ambele locuri era ceaţă, aşa că n-a descoperit ceea ce căuta.
Apoi, a auzit de insula tainică, intangibilă, din mijlocul celor şapte mări,
Înconjurată de ziduri dense de ceaţă, nu întru totul materială,
Unde turnurile se ridicau deasupra a cinci nori frumos coloraţi,
Unde zâne de o frumusţe ireală se plimbau încolo şi încoace,
Iar printre ele era una cu numele Taizhen – Cea Întotdeauna Fidelă –
Cu un chip ca neaua şi un trup care-amintea de cel al florilor.

Ajuns la poarta de aur a Coridorului de Vest, a bătut în uşa de fildeş
Şi a rugat o fată, numită Fărâmă de Jad, s-o cheme pe Dublul Perfect.
Taizhen, anunţată că o aşteaptă un mesager al Împăratului,
S-a dezmeticit uimită din reveriile ei de sub acoperişul floral.
Şi-a împins deoparte perna, a alungat somnul şi şi-a tras pe ea rochia.
Apoi, trecând printre draperii împodobite cu argint şi perle, a coborât.
Părul, nearanjat fiindcă se grăbea, îi atârna bogat într-o parte.
Când a ajuns pe terasă, coroniţa de flori de pe cap stătea să cadă.

Cu mânecile fluturând în vânt, o zeiţă ivindu-se de niciunde,
Ca un dans pe melodiile Rochia Curcubeului şi Mantia cu Pene de Păun.
O umbră a singurătăţii i-a apărut pe chipul trist – şi perlele lacrimilor
Ca stropii unei ploi de primăvară pe-o floare de prun.
Cu duioşie-n priviri i-a mulţumit Împăratului pentru bunăvoinţă.
De când se despărţiseră, i-au lipsit vocea şi chipul lui.
Văpaia iubirii din Palatul Zhaoyang aparţinea altui timp, demult apus.
Viaţa ei solitară în Templul Penglai abia începuse.

A întors capul şi a privit în jos spre lumea celor muritori,
Dar nu a zărit nimic din măreaţa capitală, ci doar nori şi praf.
Aşa că, melancolică, a scos la lumină vechile gajuri de fidelitate
Primite de la el, un ac de păr din aur şi o casetă cu încrustaţii.
Apoi, a rupt în două caseta şi juvaerul, păstrând pentru ea o aripă
A acului în formă de pasăre şi o jumătate de casetă.
“Inimile noastre-şi aparţin una celeilate ca aurul şi caseta –
Undeva, cândva, pe pământ sau în cer ne vom reîntâlni.”

A mai cerut mesagerului să revină cu două versuri anume.
Era un jurământ în acele versuri pe care numai ei doi îl ştiau.
În ziua a şaptea a lunii a şaptea*, în Palatul Vieţii Lungi,
La miezul nopţii, când nu era nimeni prin preajmă, ei au jurat:
“Vom fi două păsări pe cer, zburând aripă lângă aripă.”
“Vom fi pe pământ două ramuri ale aceluiaşi copac.”
Se prea poate ca Pământul şi Cerul să nu fie eterne, să aibă un sfârşit,
Dar acest regret este fără sfârşit, va rămâne mereu viu, întru veşnicie.


* În cea de a şaptea zi a lunii a şaptea, după calendarul lunar chinezesc, Festivalul Qixi celebrează
întâlnirea anuală dintre păstor şi ţesătoare. E vorba de o legendă romantică despre doi îndrăgostiţi, Niulang
(simbolizând astrul Altair) şi Zhinü ( simbolizând astrul Vega). Iubirea lor fiind interzisă, ei au fost aruncaţi de
o parte şi de cealaltă a Râului de Argint ( Calea Lactee). O dată pe an, în cea de a şaptea zi a lunii a şaptea,
un stol de coţofene formează un pod peste râul celest, iar cei doi îndrăgostiţi pot fi pentyru o zi împreună.

https://www.youtube.com/watch?v=4URfYKms5U8&fbclid=IwAR0Q0gLpZ9SZsFe_4-x58gFRX9h5ejG0CCbRWzUOcYAX1_GaFkLJmexk4DA


Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Bai Juyi