Ne-am desfăcut inima în piese mici,
căutând defectul,
când ea e singura mașinărie
care funcționează perfect doar când se sfărâmă de tot.
Ne-am zidit în catedrale de sticlă, privind prin vitralii
cum viața altora se scurge cu zgomot de cascadă,
în timp ce noi ne drămuim sângele cu pipeta,
să nu cumva să ne pătăm cămășile apretate de orgoliu.
Iubirea ta e un muzeu de ceară, o imitație perfectă
unde atingerea e interzisă și praful se depune fin
peste gesturile pe care nu le-ai avut niciodată.
Tu doar un acrobat care a ales să meargă pe sârmă
la un centimetru de sol,
spunând lumii că a cucerit înălțimea.
Victorie stearpă să rămâi intact într-o lume de cioburi,
să fii un diamant îngropat în beton, de teamă să nu fii tăiat imperfect.
Am schimbat aripile pe o pereche de pantofi grei, de plumb,
și acum ne mirăm că orizontul a devenit un perete
pe care ne scriem, cu unghia, regretele sub formă de scuze.
Suntem doi arhitecți ai nimicului,
ridicând monument prudenței,
în timp ce cerul se prăbușește peste noi,
strivit de greutatea cuvintelor nespuse.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Detalii poezie:
Distribuie pe: