Te-am recunoscut după foșnetul sângelui,
Așa cum recunoaște pământul ploaia de vară,
Direct, fără ocolul cuvintelor poleite.
Erai acolo, între tăcerea brazilor și strigătul meu,
O prezență arzând în amiază.
Nu-ți aduc versuri dăltuite în marmură rece,
Ci această neliniște crudă, ca o rană
Din care nu curge durere, ci o lumină prea densă.
Iubirea mea nu e un cântec de lăută,
Ci prăbușire de stânci în apele verzi ale Mureșului,
O foame de spațiu, un galop oprit brusc la marginea lumii.
Privirea ta taie în carnea clipelor
Cărări pe care nimeni n-a îndrăznit să mai meargă.
Suntem doi lupi sub o lună de gheață,
Încălzindu-ne lumea cu o simplă suflare,
Fără să știm că timpul ne pândește la cotitură
Cu degetul pe trăgaciul anilor ce vor veni.
Rămâi așa, cu palmele aspre de viață,
Să bem împreună din cana de lut a secundei.
Nu căuta înțelesuri acolo unde e doar văpaie!
Suntem aici, suntem vii și singuri,
Iar dragostea noastră e singura lege ce nu cere iertare.
vezi mai multe poezii de: Mariana Moga
Detalii poezie:
Distribuie pe: