Poetul - Anna Ahmatova

(Boris Pasternak)

Cel ce el însuşi unui ochi de cal se asemănase,
Se înclină, priveşte, vede, recunoaşte.
Şi iată deja ca diamant ce se topeşte printre case
Strălucesc băltoacele, gheaţa se prăpădeşte.

În bezna liliachie se odihnesc casele ţepene,
Platformele, buştenii, frunzele, norii peste gară.
Şuier de locomotivă, trosnetul cojii de pepene.
O mână timidă în mănuşă din piele de căprioară.

Sună, bubuie, scrâşneşte, afluxul prinde să bată
Şi dintr-o dată se potoleşte, – înseamnă că, încetişor,
El se furişează sperios peste cetina scuturată
Ca să curme al spaţiului somn sensibil, uşor.

Şi asta înseamnă că din bicisnica roadă
De spice seci el numără boabele; că s-a dus, se pare,
La placa din Darial*, neagră şi blestemată,
Că iar s-a întors de la cine ştie ce înmormântare.

Şi din nou arde moleşeala de Moscova,
În depărtare răsună clopoţelul morţii, cumplit...
Cine se rătăci la doi paşi de casă, unde zăpada
E până la brâu şi totul îşi găseşte sfârşit?

Pentru că fumul îl asemui cu Laocoon
Şi a cântat ciulinii din cimitirele toate,
Pentru că lumea a umplut-o cu proaspăt zvon
Din noul spaţiu al strofelor reflectate, –

El a fost decorat cu un fel de eternă copilărie,
Cu acea generozitate şi agerime a aştrilor,
Şi întregul pământ moştenire avea să-i fie,
Pe care el o împărţi tuturor.

(19.I.936)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Anna Ahmatova