Toamna - Alphonse de Lamartine

Salut! Pădure cu frânturi de coamă verde,
Ce ți-ai întins frunzișu-ngălbenit pe iarbă!
Salut, voi zile calde, privirea mea vă vede
Un doliu al naturii, cu o durere oarbă!

Voi face câțiva pași, pierdut și singuratic,
Iubesc să văd din nou, ca-n cea din urmă dată
Acest molatic soare, slăbit apus tomnatic,
Ce-abia străpunge negrul de prin pădurea toată!

Da, în aceste zile, natura muribundă
Dezvăluie ispita privirii ei voalate,
Ca un amic ce-ți spune "adio" și-l inundă
În zâmbetul cu buze închise și uscate.

Așa că, fiind gata să părăsească viața,
Plângând pentru speranța de mult timp dispărută,
Eu îmi întorc din nou, cu jind și poftă, fața
Să îi contemplu-averea, nicicând de mine-avută!

Pământ și soare, văi, natură preafrumoasă,
Îți datorez și lacrimi la margini de mormânt;
Văzduhul e mireasmă cu undă luminoasă,
În ochi de muribund, se-arată-un soare sfânt!

Ah, mi-aș dori acum potirul vieții gol,
Potir ce-a adunat nectaruri, dar și fiere!
Ar mai rămâne-n fundul acestui tainic bol
Măcar o picătură, măcar un strop de miere?

Poate că viitorul mi-o fi promis să-ntoarcă
Speranța cea pierdută, că vine fericirea?
Poate-n necunoscuții ce lumea o încarcă
Există-un suflet care mi-ar înțelege firea?

Petala care cade parfumul și-l oferă
Zefirului, un fel de-adio de la viață;
Dispar; și sufletul îmi este o himeră,
Un sunet trist, melodios, un zbor prin ceață.

traducere, Manuela Munteanu

L'automne

Salut ! bois couronnés d'un reste de verdure !
Feuillages jaunissants sur les gazons épars !
Salut, derniers beaux jours ! Le deuil de la nature
Convient à la douleur et plaît à mes regards !

Je suis d'un pas rêveur le sentier solitaire,
J'aime à revoir encor, pour la dernière fois,
Ce soleil pâlissant, dont la faible lumière
Perce à peine à mes pieds l'obscurité des bois !

Oui, dans ces jours d'automne où la nature expire,
A ses regards voilés, je trouve plus d'attraits,
C'est l'adieu d'un ami, c'est le dernier sourire
Des lèvres que la mort va fermer pour jamais !

Ainsi, prêt à quitter l'horizon de la vie,
Pleurant de mes longs jours l'espoir évanoui,
Je me retourne encore, et d'un regard d'envie
Je contemple ses biens dont je n'ai pas joui !

Terre, soleil, vallons, belle et douce nature,
Je vous dois une larme aux bords de mon tombeau ;
L'air est si parfumé ! la lumière est si pure !
Aux regards d'un mourant le soleil est si beau !

Je voudrais maintenant vider jusqu'à la lie
Ce calice mêlé de nectar et de fiel !
Au fond de cette coupe où je buvais la vie,
Peut-être restait-il une goutte de miel ?

Peut-être l'avenir me gardait-il encore
Un retour de bonheur dont l'espoir est perdu ?
Peut-être dans la foule, une âme que j'ignore
Aurait compris mon âme, et m'aurait répondu ? ...

La fleur tombe en livrant ses parfums au zéphire ;
A la vie, au soleil, ce sont là ses adieux ;
Moi, je meurs; et mon âme, au moment qu'elle expire,
S'exhale comme un son triste et mélodieux.

Adăugat de: Manuela Munteanu

vezi mai multe poezii de: Alphonse de Lamartine