Muncitorul - Alexei Mateevici

(Povestire)

Un biet creştin, ce ziua toată,
Ba uneori şi noaptea încă,
Muncea ca să-şi câştige pâine,
Tăind la piatră dintr-o stâncă,
Odată, ostenit de muncă,
A lepădat ciocanul jos
Ş-a îndreptat spre cer privirea
Ş-un lung oftat din piept a scos:

*

„O, Dumnezeule Preasfinte,
De ce Tu oare m-ai lăsat
Să duc atâta greu pe lume?
De ce nu sunt şi eu bogat,
Să am slugi multe, casă largă,
De toate câte-mi trebuiesc,
Şi-n loc de-a mă trudi cu munca,
Să stau şi să mă hodinesc?"...
De sus din cer atunci un înger
S-a coborât la dânsul: „Fie,
Precum doreşti..." Şi muncitorul
Din cea mai neagră sărăcie
S-a pomenit ca-n vis deodată
Bogat, având tot ce dorea,
Şi-n loc de-a se trudi cu munca,
El tot şedea, se hodinea...

*

Dar într-o zi a mers pe acolo
Stăpânul ţării, -ncununat,
Cum umblă craii: în trăsură
De patru cai frumoşi purtat,
C-un rând de călăreţi 'nainte
Şi călăreţi având în urmă.
Bogatul de departe-l vede
Şi fericirea i se curmă:
— „Ce strălucire! Câtă fală!
Aşa viaţă-aş înţelege!
Eu nici pe-un sfert nu sunt ca dânsul.
Pe mine crai de m-ar alege!"
— „Să fie iar pe-a ta dorinţă",
Îi zice iar cel înger blând
Cu aripi albe, lucitoare,
Spre el din ceruri coborând.

*

Şi iată-l crai de-acu bogatul,
El umblă prin supuşii săi
Într-o trăsură de-aur, trasă
De patru cai ca nişte zmei,
C-un rând de călăreţi 'nainte,
Şi-avea şi-n urmă călăreţi...
Dar iată soarele răsare
'Nălţându-se pe cer măreţ.

*

Ş-a lui lumină — foc ce arde,
Îi pentru tot ce-i pământesc,
De sete iarba se usucă
Şi florile se veştezesc.
Sărmanul crai! El nu mai poate
De năduşală arzătoare.
— „Oh, Doamne! se gândeşte-n sine,
Ce mult aş vrea să fiu eu soare!"

*

— „Prea bine", îngerul grăieşte,
Spre el din nou venind în zbor...
Şi craiul într-o clipă iată-l
Schimbat în soare lucitor.
Şi de pe cer cu câtă fală
Îşi arunca a sa privire
În jos spre lumea fermecată
De-a lui frumoasă strălucire!

*

Un nour iată dar se 'nalţă
Pe cer şi tot se mai lăţeşte;
Să scalde-n raze-acum pământul
Degeaba soarele voieşte:
L-a învelit în umbră norul...
— „Vai! se plânge soarele cu foc:
Un nouraş mă biruieşte,
În ceruri prinde al meu loc!

*

De ce, Stăpânule al lumii,
Aşa un nor nu sunt şi eu?"
Cel înger se coboară iarăşi:
— „Să se-mplinească dorul tău!" --
În nor pe soare şi-l preface.
Şi norul varsă mări de apă
Potop îngrozitor, de care
Întreg nimica nu mai scapă.

*

Flori, grâuri, case, oameni, turme
Se pleacă-n apă, pier de-a rândul:
O stâncă nu mai stă tăreaţă
În faţă nourul privindu-l.
— „Poftim!... Of, Doamne!... Stânca asta
Mai tare este decât mine.
De ce, de ce nu sunt eu stâncă?"
Şi bunul înger iarăşi vine
Şi noru-n stâncă şi-l preschimbă...
Iar stânca arsă îi de soare,
De ploi, de vânturi îi bătută;
Dar stă pe loc nepăsătoare.
Deodată dar un om soseşte
Având pe umăr o cazma,
Izbeşte cu cazmaua-n stâncă
Şi stânca-ncepe-a se sfărma.

*

— „Vai mie! Muncitoru-acesta
Mă prăpădeşte! Mă doboară!...
De ce nu-s muncitor ca dânsul?"
Şi iar cel înger se coboară...
— „Prea bine, cu blândeţe-i zice,
Va fi precum ai cuvântat..."
Şi bietul om din stâncă iată-l
În muncitor din nou schimbat.

*

Fusese-avut şi crai puternic,
Iar astăzi? Taie ostenit
La piatră, cum tăia 'nainte
Şi traiul nu i-a mai ticnit.
De soartă dar nu se mai plânge,
Căci a-ncercat pe lume toate:
Şi trai făr' de necaz el ştie
Că-n lumea asta nu se poate.

August 1911

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Alexei Mateevici



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.