Vifor - Alexandru Vlahuţă

I

Dumitru-și mai număr-o dată
Cei „doispre’ce lei ș-o bucată”,
Gîndește, se scarpină-n cap:
„Că multe mai sunt și la casă !
Nu-i una, să dau și să scap.
Nevastă și nouă copii,
E gloată, și gurii nu-i pasă,
Ea cere mereu; fă ce știi,
Aleargă, din piatră să scoți,
Să dai demîncare la toți !”
La sanie juncii înjugă,
Și-și face din traistă glugă.
Se-nchină. „Rămîi sănătos !”
— Faci rău că te-ntorci pe-așa vreme:
A nins astă-noapte vîrtos;
Și nu vezi ce vînt s-a stîrnit ?…
— Mi-s juncii voinici, nu te teme,
Pe viforul cel mai cumplit
Încarc, și-ți pornesc unde vrei,
Și n-am nici o grijă cu ei.


II

Pe alte tărîmuri te-ai crede:
Nici cer, nici pămînt nu se vede.
Vîrtejuri, urlînd, se răpăd
Și munți de zăpadă ridică,
E ceas de pieire — prăpăd.
Și omul îndeamnă mereu,
Plăvanii troianul despică,
Și-ntind, să se rupă, din greu,
Căci și ei au suflet, și lor
De tihna de-acasă li-i dor.

În bocetul vîntului cine
Te cheamă ?… Nu-s glasuri străine…
„Dumitre !… Tătucă !… Nu vii ?…”
El caută-n zări, ca prin sită,
Să-și vadă… nevastă, copii.
Văzduhul îi pare de foc…
În valuri, zăpada, stîrnită,
Ca marea-l îngroapă pe loc.
Deasupra-i troienele cresc,
Și glasuri de vînt îl bocesc.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Vlahuţă



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.