Profiluri - Alexandru Vlahuţă

No. 1
Daniil, bătrânul stariţ,
Şade-n jeţu-i, răsturnat;
Chipul lui îmbracă umbra
Gândurilor ce-l străbat,

Şi cum stă, în rasa-i lungă,
Cuvios şi neclintit,
În tăcerea asta sfântă,
Ai jura că-i zugrăvit...

Numai dreapta lui, alene
Rezemată pe spătar,
Cum ar bate tactul vremii,
Se clinteşte-ncet şi rar:

Printre degetele-i slabe,
Ţăcănind, cad somnoros,
Din şiragul de mătănii,
Boabele de chiparos,

Şi, în ritmul lor, trec umbre —
Amintiri din vremuri vechi —
Glasuri, vuiete de clopot
Îi răsună în urechi.

Şi ce haos, ce amestec
De videnii şi-ntâmplări!
Se frământ-o lume-n minte-i,
Ca-n adâncul unei mări:

Chiote de veselie,
Ţupăieli de oameni beţi —
Stricăciunea şi desfrâul
Unei lacome vieţi;

Înhăitări de crai bezmetici,
Trupuri goale de femei,
Ce-au hulit pe Născătoarea
Ş-au scuipat în faţa ei;

Gemete şi chipuri slabe
De călugări chinuiţi;
Aur stors din suferinţa
Celor proşti şi umiliţi!

Răfuieli cu iconomul:
"Gherasime, rău te porţi!
Unde-i partea mea din mese
Şi din leafa celor morţi?

Mie nu-mi plac hrăpitorii...
Ce-ţi faci cruce? Nu ştiu eu,
Vinde sfintele odoare
Şi plăteşte-mi ce-i al meu..."

*

Dar ce guri de foc se cască!...
Vai, gheena s-a deschis!
Daniile, ia-ţi ceaslovul
Şi mai zi un paraclis!

Slăbănog, îngenunchează
Şi cu mâinile la piept,
Cată-nfricoşat la slava
Celui milostiv şi drept:

"Doamne, gura-mi păcătoasă
Nu-ndrăzneşte-a te ruga —
Ca un făcător de rele
Tremur înaintea ta.

Întinat îmi este trupul,
Sufletul nelegiuit.
Şi cu gândul, şi cu vorba,
Şi cu fapta am greşit.

Însă mila ta e mare,
Eşti atoateiertător...
Nu lăsa în rătăcire
Şi în stricăciuni să mor!

Ci cu duhul gurii tale
Suflă, să mă izbăveşti,
Lămurindu-mi trupul, mintea
De-ntinările lumeşti.

Ştiutorule de inimi,
Ia aminte spre cel rău;
Tinde-ţi mâna nevăzută,
Dintre sfânt lăcaşul tău,

Şi mă smulge, ca pe vameş,
Din cumplitul meu păcat,
Căci la tine mântuirea
Şi scăparea mea o cat!..."

*

Tremură bătrânul stariţ
Şi, cu faţa la pământ,
Stă în taină şi cerşeşte
Îndurarea celui sfânt.

.............................

Daniile, Daniile,
Mult ai râs ş-ai huzurit;
Unde-i rumâna Glafira
Să te vad-aşa smerit!

Naţionalul, an II, nr. 45, 4 august 1891

No. 2
Mişu iese la plimbare
Parfumat şi sclivisit,
În costum uşor de vară,
Vesel, mândru, fericit.

Nalt şi mlădios păşeşte.
Legănându-se uşor,
Şi salută-n dreapta,-n stânga,
Graţios, surâzător;

Căci, băiat purtat şi fercheş,
Ştie traiul pe la băi:
Cunoştinţi nenumărate
Şi-a făcut din ziua-ntăi.

Iat-un grup de dame-n cale-i,
Ce surpriză, ce noroc!
Iute-şi scoate pălăria,
Intră-n vorba lor pe loc;

Şi mustaţa răsucindu-şi,
Spune hazuri fele de fel,
Râd cocoanele în hohot,
Cu ochi dulci cătând la el.

"M-am trezit din somn în friguri;
Cine mi-a bătut în geam?...
Uite cum vă prinde movul!
Nici nu vă mai cunoşteam...

Ştiţi că doamna X, aseară,
După ce ne-am despărţit,
De mustrare-a vrut să-şi taie
Beregata cu-n cuţit.

E şi greu să-ţi duci viaţa
C-un bărbat aşa urât...
Dar din toată daravera
S-a ales c-un semn la gât...

Uite junele Borcescu,
Cum se plimblă de-ncruntat —
Bacaraua de ieri noapte
Straşnic l-a descurajat!...

Dar migrena dumneavoastră
Ce mai face, v-a trecut?
O-ntâlnii adineaorea
Şi-mi fu frică s-o salut.

Apropo, ştiţi că Margulis
Cu nemţoaica a fugit,
Şi-a uitat, în grabă, birtul
Şi otelul neplătit...

Ia priviţi cum şade domnul,
Ca un iepure-mpăiat..."
"Ah, ce mucalit e Mişu,
I-o grădină de băiat!..."

*

A trecut o săptămână,
Mişu stă-n odaie trist,
E frumoasă vremea-afară...
Azi el însă-i pesimist.

"Ce deşartă e viaţa!
Lumea-i plină de dureri,
Ah, de ce n-am putut strânge
Bănişorii mei de ieri!

Am avut o pasă bună,
Câştigam destul de mult,
Lăcomie, lăcomie,
Cine m-a pus să te-ascult!...

Şi-am rămas la toată lumea,
Pân' şi la garçoni dator
Nici aicea nu-mi prieşte...
Haide, ia-o la picior!"

Şi incognito dispare,
Luând cheia-n buzunar,
Va mai da, sau nu, pe-aicea?
Asta-i chestie de zar!

Mişu e deprins cu drumul
Şi schimbările de loc.
Va găsi, la urma urmei,
Alte băi mai cu noroc!

.............................

Ce tristeţe pe cocoane!
Unde-i cavalerul lor?...
Cine-ar fi crezut că Mişu
Nu-i decât un cartofor!

Naţionalul, an II, nr. 28, 14 iulie 1891

No. 3
Dancu zvârle jos gazeta
Cu mutări şi-naintări:
Se mai scarpină la ceafă,
Trist se mai scobeşte-n nări,

Apoi cheamă vistavoiul,
Două palme-i dă strigând:
"Dă-mi chipiul de pe masă...
Drrace ! Dă-mi-l mai curând.

Şi ce-mi umbli-aşa zănatic,
Şi-mi tot caţi posomorât?
Cască-ţi ochii, mii de bombe!
Că-ţi bag sabia pe gât."

Văd şi eu că mi-i eroul
Cam nervos, cam zurbagiu;
Dar ce vreţi? de-atâta vreme,
Tot trei firuri la chipiu!...

Nu-ntrebaţi unde se duce:
E aşa de necăjit!
Numai nasul lui priviţi-l,
Şi pricepeţi, negreşit.

Bietul om, sărac şi vecinic
Prigonit de creditori,
Doar în păhăruţ mai află
Mângâiere uneori!

*

La o bună-nsurătoare,
El, nici vorbă, s-a gândit,
Ca să puie burlăciei
Şi nevoilor sfârşit;

Şi mereu a dat târcoale,
Dichisit, pe sub fereşti;
Ochii lui păreau a zice:
"Ce frumos sunt! Mă iubeşti?"

Din înalta nobilime
A acestui orăşel,
Multe fete, se-nţelege,
Au cătat cu drag la el.

Însă Dancu e om practic,
Nicidecum nu s-a grăbit,
Ci s-a pus să afle care-i
Cea mai bună de iubit.

A-ntrebat, ba ici, ba colo,
De cuprinsul tuturor,
Şi-a aflat că-i cea mai dragă
Fata unui negustor.

Deci, el mrejile-şi întinde,
Ca un ager militar...
Însă vede, cu durere,
Că sunt toate în zadar:

Căci, mai ager decât dânsul,
Îi stă-n cale-un arendaş...
Foc se face căpitanul.
Că-i din firea lui abraş!

Şi-ntr-o seară la grădină,
Să vedeţi ce s-a-ntâmplat:
Dulcineea cu părinţii
Şi alesul stau la sfat:

Sombru, zdrăngănind frigarea,
Iacă domnul căpitan,
Hotărât să-nveţe minte
Pe "infamul mitocan".

Şi-i aruncă o privire
De insultă şi dispreţ:
Furios el cată ceartă
Şi duel cu orice preţ.

Arendaşul, stând pe bancă,
Întinsese un picior;
Nici nu se uita la bravul
Patriei apărător.

Dar când îl izbi strigându-i
"Ia-ţi picioarele din drum!"
Arendaşului, se vede,
Nu-i fu frică nicidecum...

Două palme s-auziră,
Ş-un chipiu zbură în vânt...
Cât ai zice, căpitanul
Fu grămadă la pământ.

*

Dancu se întoarce-acasă,
Plin de praf, în "marş forţat"...
Singur nu se domereşte,
Ce-a fost asta?... A visat?...

Apoi cheamă vistavoiul,
Patru palme-i dă strigând:
"Trage-mi cizmele, tigoare,
Şi fă-mi patul mai curând!..."

Naţionalul, an II, nr. 39, 26 iulie 1891

No. 4
Sander, fantele de tobă,
Sportmen, cavaler vestit,
Trist, se cată în oglindă
Şi găseşte c-a slăbit.

Răsturnată-ntr-un fotoliu
Şi gătită ca la bal,
Doamna lui stă şi citeşte
Un roman sentimental.

Uneori spre el privea
Ca din slăvi şi-o lasă greu,
Şi zbârcind din nas murmură:
"Ce figură de lacheu!..."

El îi vede în oglindă
Ochii mici, răutăcioşi;
Dar, sub nobila ei frunte,
Îi găseşte tot frumoşi.

Şi în gândul lui măsoară
Drumul lung pe care-a mers;
Suspinând priveşte-n urmă
Câte fericiri s-au şters!...

Lustruit prin şcoli străine,
Tânăr, frumuşel, bogat,
În saloane, printre rochii,
E copilul răsfăţat.

De gătelele din baluri
Pajul sexului frumos
Scrie cronici parfumate,
Vânturând eternul sos —

Stilul-fard de buduaruri
Plin de stele şi de flori,
Epitetele galante
Ce dau babelor fiori !...

Astfel, norocosul Sander,
Cu toate e înzestrat,
Se ridică-n cinstea lumii,
Ca un fiu de împărat:

Fără muncă, fără zbucium,
Toate cele-i merg în plin;
Doar cu gândul le gândeşte,
Şi de-a gata toate-i vin.

Nici o poartă spre mărire
Pentru el închisă nu-i.
Alţii luptă şi asudă,
Iar izbânda e a lui.

Iată-l, radios şi falnic,
Pe-aşa stepenă-nălţat,
Că, privind în jos, se simte
De-adâncime fascinat.

Toată lumea îl admiră;
Însuşi veselul hagiu,
Cu ochi mari cătând la dânsul,
Nu se-ncrede că-i e fiu!...

Însă viermele dorinţii,
Pururea neadormit,
Nu îngăduie pe nimeni
Să se creadă fericit.

"Ce folos, îşi zice Sander,
C-am ajuns aşa de sus,
Şi averea ce mi-i bună,
Dacă fiu de nobil nu-s!...

Aspazio, Aspazio,
Sub blazonul tău mă ia,
Şi-ţi voi pune la picioare
Slava şi viaţa mea!"

Câtă crudă rezistenţă!
Cât dispreţ n-a înghiţit
Bietul Sander, pân' s-atingă
Pergamentul aurit!...

Şi în urmă, ce viaţă
De mustrări şi umilinţi:
Nostalgiile nobleţii,
Dorul vecinic de părinţi.

Şi cuvinte-nveninate
Ce rănesc ca un cuţit!...
Toată vina-i a lui Sander —
El ştia că nu-i iubit...

Astăzi nu mai e "mărire".
Ca un simplu muritor,
Stă... socoate mersul vremii
Monoton şi fără spor,

Şi priveşte trist la golul
Ce în juru-i s-a făcut...
S-au stâns lămpile de baluri,
Şi ţimbalele-au tăcut.

Fantele de-odinioară,
Jucătorul cel vestit,
Cată jalnic în oglindă...
Ce devreme a-nălbit!

Naţionalul, an II, nr. 50, 11 august 1891

No. 5
Ramzes suflă-n lumânare
Şi se culcă liniştit,
Bucuros, zicând în sineşi:
„Încă unul a murit!”

Dar ce visuri peste noapte:
Se făcea-ntr-un loc urât;
Era gol, mânjit de sânge,
Şi strângea copii de gât;

Şi-nviau din nou copiii,
Tot mai mulţi parcă veneau
Şi, ca nişte draci în juru-i,
Chicoteau şi ţupăiau...

Asudat, se scoală-n ziuă
Ca de-o luptă ostenit,
Şi-şi aduce-ndat-aminte
Cu ce gând a adormit...

Ia jurnalul, reciteşte,
Ş-admirând din nou ce-a scris,
Zice, încântat de sineşi:
„Bre, dar straşnic l-am ucis!”

Cred c-aţi înţeles că Ramzes
E un critic asasin...
O întreagă hecatombă
Sub condeiul lui hain!

Ia priviţi ce mândru trece,
Cum se uită de-ncruntat!
E convins că toată lumea
L-a citit, l-a admirat...

Dar ce vede? Viu şi teafăr,
Îl salută surâzând
Chiar poetul cu pricina,
Îngropatul de curând.

Ramzes îşi întoarce capul:
„Ce strigoi neruşinat,
Mai cutează să salute
După ce l-am criticat!”

Luni întregi e-n vânătoare
Cu jurnalu-n buzunar;
Cunoscuţii fug de dânsul
Ca de-un groaznic cămătar.

*

Mai târziu aude iarăşi
De-un talent c-a răsărit,
Şi că lumea îl admiră:
Asta nu-i de suferit!

Furios se-nchide-n casă
Şi-i ia cartea la refec,
Răsfoind dicţionare,
Scrie, năduşeli îl trec...

Mai întâi, un lung pomelnic
De franţuji, de nemţi, de ruşi,
Morţi sau vii, sunt traşi de guler
Şi ca marturi sunt aduşi.

Cum că X, pe care lumea
Îl admiră, e un prost,
Şi prieten cu Apolo
Neam de neamul lui n-a fost.

Şi citaţii, nume proprii
De romani, de greci antici,
Spun curat că numai Ramzes
E savant – n-ai ce să-i zici.

Apoi aspru dojeneşte
Pe-acest public indulgent,
Care laudă-n neştire
Tineri fără de talent...

"O, te plâng, sărmană ţară!...
Cum nu ştii să recunoşti
Cât de mare e un critic
Ce te apără de proşti!..."

Iar la urmă, dacă vede
Că de X n-a prea vorbit,
Pune-o maximă nemţească,
Şi-i convins că la turtit!...

E târziu... se culcă Ramzes,
Vajnicul toreador,
Şi cu pumnii strânşi adoarme,
Fericit, biruitor!

Naţionalul, an II, nr. 57, 20 august 1891

No. 6
Baraboi se ia de gânduri:
Iarăşi a rămas la os,
Câte s-a-ncercat să facă,
Toate i-au ieşit pe dos.

"Bre, ce zodie-ncâlcită!
Cât n-am stat să-i dau de rost?
Unde n-am cătat norocul?...
Numai popa doar n-am fost.

Pedagog, sufleor la teatru,
Jurnalist, birtaş, misit,
Ba am fost şi-n puşcărie,
Şi sunt tot nepricopsit!...

Dar la ce-mi mai pierd eu vremea,
Toate astea s-au trecut.
Pentru viitor e vorba
Să vedem ce-i de făcut...

Iat-un plan care-mi surâde:
Am să dau în ţară zvon
Că m-am hotărât, la toamnă,
Să deschid un «pension»!"

Baraboi convoacă-ndată
Un consiliu de samsari,
Îi convinge c-or să fie
Pentru toţi gheşefturi mari;

Fiecare, ca la teatru,
Îşi ia rolul cuvenit:
La-nceput sunt toţi tovarăşi...
Planu-i foarte nemerit!

Sunt cinci ani de-atunci. În curtea
Unei case mari, roiesc
Cârduri de copii zburdalnici...
Zgomotele se-nteţesc.

Directorul stă la pândă
Şi când larma e mai mare,
Iată-l, fioros şi aprig,
În mijlocul lor apare.

Sombru, cu carnetu-n mână,
Scrie şaptezeci din ei;
Apoi cheamă bucătarul:
"Mâni postesc aceşti mişei!..."

Iar a doua zi, fireşte,
Bucătaru-i pus la cale,
La copii să dea mâncare
Într-ascuns... dar pe parale.

Astfel mai pe toată ziua
Şaptezeci de muşterii
Îşi depun în "casa şcolii"
A lor mici economii.

Nu-ntrebaţi de-nvăţătură,
Asta e un bagatel!...
Altă ţintă urmăreşte
Institutul Barabel!

Disciplina, disciplina!
Pentru asta, pânditor
Şade, gata cu carnetul,
Bietul "Domnu director..."

Cum ne răsuceşte vremea,
Şi ne joacă tontoroi!
Cine-şi mai aduce-aminte
De sărmanul Baraboi?...

De ce-a fost odinioară,
Ce nevoie-i să mai ştii?
Astăzi, grav şi demn, învaţă
"Disciplina" pe copii!

Şi ce ifos, ce mândrie,
Ia uitaţi-vă la el!
La o parte! La o parte!
Trece domnul Barabel!

Naţionalul, an II, nr. 62, 25 august 1891

No. 7
Damian, poetul liric,
Trubadurul pesimist,
Îşi lungeşte-a drum privirea
Şi pe gânduri cade trist.

Căci în lumea asta crudă
Şi avară pentru el,
A-nceput să i se-nfunde
Cu viaţa de tembel.

"Ah, bătrână năzuroasă,
Pentru ce atâta fard,
Dacă nu-nţelegi durerea
Şi iubirea unui bard?"

Damian vorbeşte singur.
"Luni întregi te-am urmărit;
Nopţi de iarnă sub fereastră-ţi,
Tremurând şi zgrebulit,

Aşteptam să-ţi pleci privirea
Şi un semn să-mi faci, oftând;
Am răbdat şi frig şi foame
Şi tot îmi ziceam în gând:

Tu, bătrână şi bogată,
Eu sunt tânăr şi sărac...
Ce nu-mi cumperi tinereţea!
Cum ţi-aş mai veni de hac!

Dar atâta chin şi versuri
Fără de folos mi-au fost:
A plecat la băi ingrata...
Grea-i viaţa fără rost!

Şi-acum tot ce-mi mai rămâne
E să plec iar la «vânat»:
La revista mea Progresul
Să mai fac un abonat!..."

Fluierând, îşi şterge haina
Şi se piaptănă frumos.
Ghetele îi sunt cam rupte,
Pantalonii roşi pe jos;

Dar la un poet, profane,
Nu căta decât la cap.
Căci acolo toată slava
şi podoabele-i încap.

Damian şi-ndreaptă paşii
Spre otel "Continental",
Unde-a tras de-abia aseară
Un chiabur "provincial".

Sfiicios bate la uşă...
— Intră! îi răspunde-un glas.
Salutând, scoate-o hârtie
Şi, tuşind, mai face-un pas.

— Domnule, Revista noastră
Are ţinta să îndrepte
Spre progres această ţară
Pe căi netede şi drepte,

Şi ştiind al d-voastră
Patriotic sentiment,
Comitetul nostru astăzi
V-a ales de prezident!

Iată, v-am adus hârtia,
Ş-o chitanţă v-am făcut...
Douăzeci de lei... Vă-nscriem
Abonat de la-nceput.

— N-ai noroc, c-un sfert de oră
Înaintea dumitale
Tot cu-aşa tertip un tânăr
Mi-a ciupit ceva parale...

Bietul bard salută, iese,
Ruşinat şi tot sărac;
Toate cele împrejuru-i
În părăgini se prefac!...

Capitala e pustie,
Caldarâmul e de foc:
Ce te faci acum pe vară,
June fără de noroc?...

Damian, poetul liric,
Trubadurul pesimist,
Îşi lungeşte-a drum privirea
Şi pe gânduri cade trist.


Naţionalul, an II, nr. 22, 7 iulie 1891

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Alexandru Vlahuţă