Când, cu ochii duși pe carte,
Stai la geamu-ți adâncită
Ca în ascultarea unui dulce cântec de departe,
Nu simți tu cât de fierbinte și de dornic ești privită?
Nu te ard a mele gânduri,
Ce-ți roiesc în jur grămadă,
Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri,
Ca din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă,
Și-n cucernica-mi privire
Să-nțelegi ce dureroasa-i și adânc-a mea iubire!
Nu te prind câteodată
Neînțelesele fioruri
Ale vârstei tale crude, și în inima-ți curată
Nu începe să mijască șoapta unor tainci doruri,
Peste ochii mari să-ți cadă
Ca de somn a tale gene,
Și, scăpând cartea din mână, să rămâi pe gânduri-pradă
Visurilor voluptoase; - iar târziu, moale de lene,
Și ca dintr-un somn trezită,
Să te scoli cu fața arsă, ca de friguri, și trudită?
Și nu-ți simți gura atinsă
Ca de buze nevăzute
Să-ți cuprinzi obrazu-n palme - de-o mânie dulce-aprinsă
Tresărind, să te-ntrebi cine-a îndrăznit să te sărute? ...
Câte nebunii n-ascunde
Vârsta ta neștiutoare,
Și de câte ori prin somnu-ți nu-ntînzi brațele rotunde
Dup-o scumpă nălucire, și o rogi să nu mai zboare,
Lunecând din visu-ți dulce,
Ci să stea- să te mângâie, și la sânu-ți să se culce!...
Înger, iartă-mă de-aceste
Nebunii ce-mi trec prin minte!
Lung, duios mă uit la tine, și mă prind ca-ntr-o poveste;
Ș-atunci, ca potop de flăcări, simt, sub tâmpla mea fierbinte,
Cum îmi șuruie, nebune,
Gândurile neînfrânate,
Și-n auz, vrăjit vuindu-mi, glasul basmelor îmi spune
Să te smulg, frumoasă zână, și pe drumuri neumblate,
Pe-un cal năzdrăvan cu tine
Să alerg cătând norocul depărtat în lumi străine...
Și-ți simt brațele, deodată,
Încleștate de grumazu-mi.
Pe-al meu piept îți răzimi fruntea, ca de-un vis înfiorată,
Și în fuga noastră, vântul joacă păru-ți pe obrazu-mi,
Tot mai sus zburam alături... Amețești, ștergând, din goană,
Cu priviri răpezi pământul negru, ce-ndărăt îl mături;
Iară eu din zbor smulg aștri, de pe bolți, și-ți fac coroana.
În văzduh, pe calea lungă
Ce străbatem, pe-a ta urmă de văpăi s-așterne-o dungă.
Vine-un nour - să ne soarbă -
După noi. Să nu te sperii.
Este răutatea lumii, fiara lacomă și oarbă,
Care ne-a simțit pe fugă, scoși din frânele durerii,
Sunt a vieții pământene
Patimi, ca nisipul mării...
Neatinsă de-a lor șoapte veninoase și viclene,
Îndărăt, în a lor cale, zvârle piatra nepăsării,
Ca din ea-n clipă să crească
Munți, din temelia lumii până- strașină cerească!... ...
Iată-ne sosiți la sfântul
Țărm al fericirii noastre!
Codrii spun că-n veci pe-aicea n-a desprins o frunză vântul,
Nici un nor n-a șters vreodată aștrii bolților albastre.
De sub umbra de răchită
Luneci leneșă-ți privire:
E-o căldură dulce-n aer - pasc pe valea liniștită
Mieii cu lână de aur.
Ca un cântec de iubire,
În auz ți se strecoară
Freamătul duios de codru, șoapta blândelor izvoară.
Tu-mi ia capul, netezindu-l,
Și ți-l culci frumos pe brațe,
Mă privești cu ochii umezi, să-mi vezi inima și gândul,
Și-nțelegi c-a ta ființă umple-ntreaga mea viață,
C-a mea dragoste-ai robit-o
Pe de-a pururi numai ție,
Ș-atunci c-un atât de dulce farmec îmi zâmbești iubito,
C-aș uita a mele lacrimi, de-aș fi plâns o veșnicie!
Iar aducerile-aminte
Prind să ne înșire basmul zilelor de mai-nainte...
Spun din vremurile acele. Când veneau pe nesimțite
Numai gândurile mele
Să se joace fericite
Pe-al tău chip și umăr dulce,
Și în poală-ți să se culce.
Când abia-ndrăzneam, spre tine,
Să înalț câte-o privire.
Mută, arsă de suspine,
Pe furiș și cu-ntreruperi,
Nu cumva a mea iubire
S-o-nțelegi - și să te superi...
Iară, după ce-ai privit
Blând n ochii mei o dată,
Ți-am spus dragostea mea toată,
Ș-am rămas mai liniștit...
Și de-atunci, când stai la geam,
Că din glas ne-nțelegem.
Câte nu ne-nsiră gândul
Când le ia toate de-a rândul!
Însă eu aș vrea s-ascult
Ce a fost mai de demult,
Și-n deșert cât în trecut
Al iubirii început...
Sigur - de când e urzită,
Inima me-a fost ursită
Pe de-a pururi să se lege
Și să-ți fie roabă ție;
Altfel nici n-aș înțelege
Cum ar fi putut să fie... ...
Dar lăsați-mă în tihnă, gânduri oarbe și deșarte!
Nu mă mai stârni zadarnic, dor nebun și fără parte,
Să-mi mai ard liniștea-n focul unui vis amăgitor.
Adormi, tristul meu amor!...
Iar tu, chip frumos, lumină, ce-mi lucești așa feeric,
Și-mi rănești atât de dulce viața-mi plină de-ntuneric,
Zâmbet dătător de visuri și tulburător de minți,
Șterge-te din al meu cuget ... fugi, din ochii mei fierbinți.
Distribuie: