Romanţă - Alexandru Philippide

Mi-e bolnav cugetul şi-as vrea să-l rup
Cum rupi unui păianjen un picior!
Şi sufletul mă doare – ca un trup!
Din mine-aş vrea sa-l scot şi să-l omor,
Să nu-l mai simt în mine cum se zbate,
- Ci să-l ucid, şi să-l încarc în spate,
Să-l zvârl în gârlă şi să-i cânt pe mal
În violet minor,
Cum cântă vântul când pe-aproape-i toamna;
Mi-s serile pustii ca nişte case
Cu geamuri scoase
Şi pereţii goi…
Mi-s nopţile adânci ca nişte mări
Pe care merg corăbierii cu felinare verzi
Deschise bine
Ca nişte nări
Să soarbă zările câte-au mai rămas din mine;
Ohe! Ohe! Corăbierii
Tăcerii!
Strigoi bătrâni, ce căutaţi pe-aici?
Cu ochii voştri ca nişte licurici,
Cu mâinile voastre ca nişte odgoane
De prins în ele suflete sărmane!
Sufletul meu? L-am dat la câni,
Strigoi bătrâni!
Ohe! Ohe! Corăbierii
Tăcerii!
Batrâni strigoi,
Întoarceţi prorele-napoi!
Eu nu mai am ce să vorbesc cu voi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Philippide



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.