Pe un papirus - Alexandru Philippide

Sub cel de-al treilea
Ptolemeu,
La curtea din
Alexandria,
Mi-am dovedit cândva şi eu
În hexametri măiestria
Şi-n vila mea de lângă
Nil,
Sub ochii stelelor amice,
Am preamărit în nobil stil
Părul reginei
Berenice.
Un retor însă, sec şi şters,
Dar în tertipuri meşter mare,
Mă-mpunse cu perfidu-i vers,
Scris prost, dar plin de defăimare.
Văzând cum gloriile trec,
Topite-n ura şi-n otravă,
M-am hotărât atunci să plec
Şi mi-am tocmit în port o nava.
Spre
Rhodos era drumul meu;
Dar vânturile-au fost vrăjmaşe,
Şi-am rătăcit că
Odiseu
Pe valurile nărăvaşe.
Dar zeii binevoitori
M-au aparat de naufragii
Pe ţărmul unde mâncau flori
Odinioară lotofagii.
Doar nişte păsări triste gem
Pe-acele sterpe-acum pământuri.
Spre insula lui
Polifem
M-au dus apoi domoale vânturi.
Ciclopii erau morţi de mult;
La fel şi crudele
Sirene:
Nu le-am găsit, că să le-ascult,
Pe nicăieri cântând viclene.

Am prins atuncea gust şi eu
De lungi călătorii ciudate
Şi mi-am lărgit periplul meu
Spre ţările îndepărtate.
M-am însoţit c-un negustor,
Prieten vechi al meu din
Delta,
Neostenit navigator
Din
Chipru pan-la coasta celtă.
Cu el umblat-am îndelung
Din port în port, prin cinci imperii,
Şi chiar prin locuri unde-ajung
Cu greu şi rar corăbierii.
Mergând odată rătăcit
Printr-un ţinut din miazănoapte,
Pe unde soarele-i zgârcit,
Am întâlnit sucite fapte.
Asemenea-ntamplari nu ştiu
Dacă s-au povestit vreodată.
Cu trestie de
Nil le scriu
Pe-acest papirus fără pată,
În
Rhodos, unde-mbatranesc
Că dascăl cu-autoritate în meşteşugul elinesc
Al elocutiei ritmate.
*
Umblăm de mult. în urmă mea
Lăsasem portul plin de ceaţă
Şi marea turbure şi rea.
Plecasem dis-de-dimineaţă,
Cu negustorul meu amic,
Mai înăuntrul ţării, unde,
Aşa cum geografii zic,
Vânat de soi prin vai s-ascunde

Şi este miere din belşug
Şi ceară albă cu duiumul.
Un barbar lung şi clăpăug
Mergea cu noi s-arate drumul.
Era un băştinaş dibaci;
Ştia puţin şi elineste,
De-aceea-l luasem de tălmaci,
Vorbind cu el prieteneşte.
Aveam în nava vin focos,
Adus din insule eline,
Şi amfore cu pântec gros,
De untdelemn de aur pline.
Aveam şi bani de-argint.
Cu ei
Mergeam acum în căutare
De ceară albă şi de piei
Şi blănuri de-animale rare.
Urcăm încet un deal râpos,
Târând picioare ostenite,
Pe-un drum îngust şi grunzuros,
Prin mari păduri îngălbenite.
Prin ramuri se cernea uşor
Lumina toamnei, neguroasă,
Şi mă-ndemna să-mi înfăşor
Mai strâns pe trup hlamidă groasă.
Satul de-acest urcuş viclean
Şi obosit de-atâta cale,
M-am aşezat pe un buştean,
Să-mi scot ţărână din sandale.
M-am odihnit puţin.
Apoi,
Sculandu-mă, pornii în grabă,
Că să-i ajung pe ceilalţi doi.
Dar nu-i găsii.
Ciudată treaba!

Întârziasem eu prea mult?
În van lungeam acuma pasul.
Am stat o clipă-n loc s-ascult,
Doar voi putea să le-aud glasul.
Dar n-auzeam decât, prelung,
Un zvon de vânt prin frunze moarte.
Şi-atunci am dat un chiot lung,
Străbătător prin vai departe.
Dar liniştea de nepătruns
Domnea statornică şi-adâncă.
Şi numai
Echo, drept răspuns,
Mă îngână de dup-o stanca.
Din nou, printre stejari bătrâni,
Pornii.
Dar la o cotitură,
Că degetele unei mani,
Cinci drumuri noi se desfă*ă.
Pe care să mă duc?
Pierdut,
Am stat o clipă-n contemplare.
Pe cel din mijloc, mai bătut,
Am apucat, la întâmplare.
Lăsând pădurea de goruni,
Mă duse drumul prin vâlcele
Acoperite de aluni
Şi corni cu sângerii mărgele.
Cu-ncetul negura pierea.
Se descreţea cerească frunte.
De bună seama, vremea rea
Se-oprise dincolo de munte.
Gerosul
Boreas hursuz
Plecase-n peşteri să se culce,
Şi-acum, molatec în auz,
Şoptea prin crengi zefirul dulce.

Priveliştea se limpezi;
Nu mai era nici frig, nici ceaţă.
Un soare cald de miazăzi
Trezea în mine-o nouă viaţă.
Din ţară negurii abia
Dacă făcusem zece stadii,
Şi-acum privirea mea sorbea
Un cer curat că al
Heladii.
Am poposit pe un colnic.
Un munte-nzapezit în zare
Că marmură de
Pentelic
Lucea cu creştetul în .soare.
Jos, că un mare talger plin
De daruri şi de trufandale,
Sub cerul molcom şi senin
Se răsfaţă domol o vale
Cu lanuri, pajişti şi cirezi.
Rostogolind albastre unde,
Un rău curgea printre livezi
Cu poame aurii, rotunde.
Şi eu mă minunăm privind:
Să fie-acele fructe rare
Care s-aduc de pe la
Ind,
Din ţară soarelui-răsare?
Deşi-n văzduh se răspândea
Aromă lor de mirodenii
Şi le zăream în faţă mea,
Tot mă temeam că sunt vedenii.
Dar în sfârşit înţelesei
Că nu era o nălucire.
Şi-am lăudat atunci pe zei
Că pentru-o bună prevestire.

În pacea veselei amiezi,
Pe-o coasta, lang-o pădurice,
Zburdau pe iarbă miei şi iezi
Că în
Arcadia ferice.
Dar naiului iubit de
Pan
Nu-i răsună pe-aicea glasul.
Văzând departe un cioban, îmi îndreptai spre dansul pasul.
Cu capu-n piept, şedea cuprins
De-o-ncremeneala prea ciudată.
Uşor pe umăr l-am atins.
El fruntea-şi ridică deodată
Şi mă privi.
Avea un chip
Strălucitor de tinereţe,
Dar, că şi faţă lui
Edip,
Plin de-o sălbatecă tristeţe.
Că trăsnetul privirea lui
M-atinse c-un fior de moarte.
Voisem să vorbesc.
Tăcui,
Pornind de-acolo mai departe.
Pe lângă argintii smochini
Mergeam acuma pe-o alee
Ce se-ntindea printre grădini
Cu temple şi mausolee.
Porumbi zburau din ram în ram,
Şi toată ginta păsărească
Cânta de zor.
Dar nu zăream
Nici o făptură omenească.
Dormeau sub cerul de safir
Palate albe cu porţi grele
De bronz şi scări de roş porfir.
Dar nici o straja lângă ele!

Să fi ajuns, de zei trimis, în reşedinţa funerară
A unei noi
Semiramis,
Stăpână peste-această ţară?
Stăteam aşa pe gânduri, când
Zării venind un om spre mine;
Şi mult m-am bucurat văzând
Că i-s veşmintele eline.
în cel mai nobil atic grai
De-ateniană armonie
Mă repezii şi-l salutai
Cu patos şi prietenie.
El mi-aruncă nedumerit
O turbure căutătura;
Pe urmă, tainic şi smerit, îşi duse degetul la gură
Şi, fără-a scoate un cuvânt,
C-un gest de-adâncă resemnare,
Punându-şi ochii în pământ,
Se-ndepărta în grabă mare.
De bună seama, mi-am spus eu,
Pe-aceste locuri, poate sfinte
Şi închinate vrunui zeu,
Nu-i voie să rosteşti cuvinte.
M-am dus atunci la rău, satul
De-această linişte cumplită.
O faţă întindea un sul
De pânză proaspăt înălbită
Pe malul nisipos şi lin.
I-am spus, vorbind cu-ndemanare,
Că să n-o sperii: „Sunt străin
Şi vin de dincolo de mare.

O, spune-mi, ce erou vestit
A dat acestei ţări un nume
Şi ce popor prea fericit
Trăieşte-n acest colţ de lume?"
Ea nu-mi răspunse.
Ochii ei
Mă pironiră cu-o privire.
Şi-am desluşit deodată-n ei
O cruntă deznădăjduire.
Dădu din umeri că şi când
Ar zice: „Totul e degeaba", îşi strânse pânză şi-n *ând
Pleca de-acolo-n toată grabă.
Mi-am spus atunci: „Nici un mister!
Această barbara fecioara
Nu ştie limba lui
Homer
Şi fuge că o căprioară;
Străini, fireşte, nu vin des
Pe-aceste locuri depărtate" Dar în *ând am înţeles
Că toate-aici erau ciudate.
Pe drum, prin lanuri, la fântâni
Şi prin grădinile-nflorite,
Copii cu chipuri de bătrâni,
Femei cu fetele-mpietrite
De-o deznădejde fără leac,
Cum mă vedeau, din depărtare,
Cu mâna-mi făceau semn să tac,
Temându-se de vreo-ntrebare.
Şi ce priviri de osândiţi:
Bănuitoare, crunte, grele!
Parc-ar fi fost mereu pândiţi
De toate duhurile rele!

Şi toţi, copii, bărbaţi, femei,
Pe cât puteam să-mi dau eu seama,
Vorbeau cu greu chiar între ei,
În şoaptă numai şi cu teamă,
Că nişte vinovaţi munciţi
De crudele
Erinii hâde
Dar ce-s aceşti nefericiţi
Ce nu mai ştiu vorbi şi rade?
Sunt prigoniţi?
De ce se tem?
De ce li-s ochii plini de groază?
Ce chin îi roade?
Ce blestem
Nendurator îi încleştează?

Sunt poate umbre care vin
Din lungă noapte funerară
Şi-mpinse de-un viclean destin
Trăiesc aici a două oară,
Dar numai timp de-o zi!
Şi-apoi,
În lungi, şovăitoare cete,
Le mâna
Hades înapoi
La negrul
Stix, cu ape-ncete.
Dar nu voi fi silit şi eu,
La fel cu-a ceasta tristă gloată,
S-ascult de fiorosul
Zeu?
Şi m-am întors din drum deodată!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Philippide