Pastel pustiu - Alexandru Philippide

O noapte senină, fără lună.
Drumul, adormit.
La marginea lui, Mesteacănul.
Printre frunze, departe, clipeşte Steaua albastră.
Parfumul, nedesluşit încă, rătăcitor.
Vântul.

VÂNTUL
(alunecând deasupra drumului)

Vin de departe.
În mâna mea aduc ecouri moarte.
Şi trupul meu fluid se desfăşoară
Ca o albastră mantie uşoară.

DRUMUL
(trezindu-se)

Tu zbori, şi niciodată pe pământ
Nu te scobori, fugarnic vânt!
Dar eu sunt drumul ostenit,
Din cine ştie ce ţinut pornit,
Ca un pârâu cu-ncremenite unde
Spre nu ştiu unde.
În sufletul meu mut, acum, ascult
Ecoul paşilor trecuţi demult.
De-atâta timp în spate port
Trecutul mort!

VÂNTUL
(nepăsător)

Pe urma paşilor alerg
Şi amintirea lor o şterg:
Şi paşii morţi şi moartele ecouri
Le-arunc în nouri!

(Parfumul care plutea ici şi colo, în neştire, se lămureşte din ce în ce. Si cântecul lui se înalţă, tremurător, spre steaua albastră.)

PARFUMUL

Ca un fior,
Din florile-adormite mă scobor
Şi rătăcesc… Dar viaţa mea de-o clipă,
Pe care vântul o-nfioară,
Ca praful care doarme pe-o aripă
De flutur, zboară.
Din leagănul de-argint al unei flori
M-am ridicat… şi paşii mei uşori
Înfiorau, în liniştea grădinii,
Crinii.

Ca un fluid arcuş pe flori s-aşterne
Fiorul zâmbetului tău senin,
Şi-n muzica privirilor eterne
E-o liră albă fiecare crin.

Din somnul florilor de visuri pline
Mă-nalţ spre tine.

(Dar vântul suflă; parfumul şovăie.)

VÂNTUL
(sarcastic)

Biet flutur care te-ai pornit
În infinit!

PARFUMUL

Nu pot să plâng, căci sunt surâs de floare;
Dar ca un plâns surâsul meu mă doare.

STEAUA
(clipind încet)

Spre tine în zadar m-aş îndrepta,
Căci prea îndepărtată sunt;
Dar zâmbetul meu trist spre fruntea ta
Coboară, nimb albastru, pe pământ.

PARFUMUL
(aproape stins)

În giulgiul zâmbetului meu eu mor;
Mormântul meu e vântul călător;
Şi-n cea din urmă clipă de iubire
Eu nu mai sunt decât o amintire.

(Dar parfumul moare. Vântul îl culege.)

VÂNTUL

E mult până la steaua de cristal,
Sărman parfum sentimental!

(Vântul pleacă. Mesteacănul, cu crengile întinse, îl opreşte.)

MESTEACĂNUL

Vânt care treci şi hohoteşti întruna,
Spune-mi şi mie, dacă ştii,
Când are să se-ntoarcă luna
În zările albastre şi pustii!

VÂNTUL

Nu ştiu, nu-mi pasă de nimic:
Pământul pentru mine-i mic!
Sentimentalele suspine
N-au nici un farmec pentru mine,
Mărturisesc… Rămâi cu bine!

(Vântul se îndepărtează. Drumul, o clipă, tresare.)

DRUMUL

Tăcere… Nici un pas, nici un ecou.
O clipă, ochii mei străbat departe.
Dar, pustnic obosit, adorm din nou,
În praful visurilor mele moarte.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alexandru Philippide



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.