Grădina cu privighetori (V+VI) - Aleksandr Blok

Mi-a-ngrădit adâncimile zării
Mult râvnita grădină cu flori…
Dar să-acopere foşnetul mării
Cântec gingaş de priveghetori?…

Tot mai des să aud prin cântare
Geamăt greu de talaz năruit.
Şi tot văd pe-o stâncoasă cărare
Un asin îndemnând ostenit…

Numai ea, când iubirea mă cheamă
Pradă gurii şi braţelor ei,
Mă întreabă cu rugă şi teamă:
Ce-i cu tine, iubitule, ce-i?

Dar, cu ochii în noapte, aiurea,
De alarmă şi dor ferecat,
Nu mai pot să nu-aud cum mă fură
Foşnet viu de talaz depărtat…

*********

Deşteptatu-m-au zorii cu ceaţă
Într-o zi aburcată-n abis.
Ea mai doarme c-un zâmbet pe faţă:
Mă alină şi-acuma, în vis.

Ce frumoasă-i e faţa senină,
Străvezie de patimi adânci…
Am ghicit că-i furtună să vină
După larma de valuri în stânci.

Am deschis luminoase ferestre
Şi în clipa acea mi-a părut
Că prin urletul cruntei tempeste
Se aude un strigăt ştiut…

Mă striga din uitare asinul,
Mă chema tânguios, ostenit…
Coperitu-i-am faţa şi sânul,
Ca să-o farmece visul vrăjit.

Şi sărind prejmuirea grădinii,
Am plecat fără nici un cuvânt…
Ghimpii rozelor – braţe străine-
Mă prindeau rugător de vestmânt.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Aleksandr Blok