La vocativ - Alain Bosquet

Te-ntrebi: ce atitudine să iei? Știi bunăoară
Câți sunt bătrâni „tu însuți” în pielea ta? Îi vrei?
Ești poate șapte sute? Pe rând te dai afară.
Îți cauți unitatea în turma ta de miei

Umani. În unul ochii, și-n altul subsuoara.
Te-mparți. Și neutronii într-un genunchi rebel
Dezbat tot universul, din zori și până seara.
O ceafă inutilă. Iar frunte n-ai de fel.

Dac-ai fi doar femurul furtunii? Doar o oază
Bacililor în lume rătăcitori pe val?
Ești undă, și atomul, de vrea, te-ncarcerează.
Te judecă la rându-i neantul muzical

Ți-e corpul sită falsă a timpilor-lumină.
Devine-obez prin tine chiar micul infinit.
Te prinde microscopul? Îi dai un gust de tină,
Te dușmănești tu însuți, ești propriul parazit.

Dai seama înaintea materiei. Scuzabil.
Natalul haos fie;tu vrei a-l contura.
Și-ți spui că poți pricepe, naiv nevindecabil,
De ce trăiești tu însuți nu după voia ta.


Traducere Veronica Porumbacu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Alain Bosquet



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.