Perechea sălbăticită - Adrian Păunescu

Noi doi, numai doi
Şi o biată lanternă,
Şi munţii în jur,
Şi pădure eternă.
Noi doi, numai noi
Şi o frică de toate,
Noi doi şi-o ninsoare
Şi un viscol ce bate.
În negură lupii
Se cheamă şi latră,
Noi doi, numai noi
Şi-o ninsoare de piatră,
Şi cerul burând
Pământul fară stele,
Noi doi, numai noi
Cu ninsoarea pe piele.
Noi doi, testament
Pe o ultimă ciornă
Abia mai plutind
De la bornă la bornă.
Noi doi, numai noi
Ca-n povestea străveche,
Puţini, totuşi, doi,
Dar ce mulţi ca pereche.
Noi doi, numai doi,
Un bărbat şi femeia,
Dar unde-i acum
Ea, lanterna aceea?
Şi eu sunt cu tine
Şi tu eşti cu mine
Şi încă e bine,
încă e bine.
Mi-e cald ca să-ţi dau
O măruntă căldură,
Ţi-atârn de priviri,
Mi te reazimi de gură.
Noi doi, numai doi,
într-o linişte mare,
încet resorbiţi
De natură şi fiare,
Şi fiare eram
Pe-o cărare de munte
Şi nu mai simţeam
Deznădejdi, amănunte,
Atât de departe
De oricare rană,
De însăşi condiţia
Noastră umană.
Că nu mai purtăm
Parcă haine pe umeri,
Uitasem să fiu
Şi uitaseşi să numeri,
Şi nu eram doi,
Ci o turmă aiurea,
Pârâul, lanterna,
Ninsoarea, pădurea.

(Rezervaţia de zimbri, 1982)

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu