Între toacă şi clopot - Adrian Păunescu

După tot ce a fost, după tot ce s-a frânt,
Nu mai ştiu unde eşti, între cer şi pământ.

Recunoaşte cinstit că e, totuşi, puţin,
Când ne-am luat cu-mprumut pentru-ntregul destin.

Şi din faptul divin mi-ai ajuns fapt divers
Şi abia îmi mai urci dintr-un gând într-un vers.

Poate că te-ai retras în străvechi mănăstiri
Unde nici nu se-aud buletine de ştiri.

Şi o toacă de lemn şi un clopot stingher
Mai aduc niste veşti şi poveşti dinspre cer.

Şi mă simt vinovat, pedepsit şi umil,
Că ai vrut, în zadar, să avem un copil.

Şi cumva m-am temut, şi cumva te-am rănit,
Că venind prea târziu, nu va fi fericit.

Într-o lume de trişti şi zglobii figuranţi,
Noi, oricum am fi fost, eram interesanţi.

Dar ceva s-a-ntrerupt, dintr-odată, brutal,
Şi-ai fugit furtunos, într-o casă pe-un deal.

Mâna mea nu mai pot către tine s-o-ntind,
Gura mea nu ţi-a spus niciun ultim colind.

Şi te-aud respirând, undeva, în coşmar,
Şi de grija ce-o port, mă trezesc şi tresar.

Parc-ai vrea să mă strigi şi n-ai voie deloc,
Între toaca de ger şi un clopot de foc.

Şi atât te iubesc, încât, dac-o să mor
Îți mai sunt două vieţi şi o moarte dator.

(Liber să sufăr, 2003)

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu