Copac și frunză - Adrian Păunescu

Copac și frunză

Rugăciune fac
și o țin ascunsă,
vreau să-ți fiu copac
și tu mie frunză.

Când frunza sărută copacul
la moartea din fiece an,
e parcă ursit să se-ntâmple
același complex freudian.

Ce vârstă mereu îi separă,
ce timp de la el pân-la ea?
Și totuși copacul găsește
în frunză, renașterea sa.

Și ea-i cade încet la picioare,
robită furtunilor reci,
și-arată, în felul cum moare,
că-i e credinciosă pe veci.

Iubirea-i mereu vinovată,
secret nevândut nimănui,
gravidă e frunza când poartă,
în sine semințele lui.

Copacul o naște și-o crește,
iubire, pedeapsă, coșmar,
iar ea, și murind, se închină
copacului ei tutelar.

Copacul o ține în brațe
și-n vânt o frământă frumos,
iar când nu mai are putere,
cu jale o scapă pe jos.

Și-atunci disperat o sărută,
prohod nupțial delirant,
el, fiu și părinte și frate,
și singurul frunzei amant.

Și nu știu de ce mi se pare
acum când lumina scăzu
că-n fiece braț simt o creangă
și frunza aceea ești tu.

Albota - Slatina,
15 septembrie 1995

(Front fără învingători, 1995)

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.