Civilizația de frig - Adrian Păunescu

Iarna ce ni se-arată
va fi ca niciodată,
va fi trofeul tău și-al meu
și vom cânta vecernii
în dimineața iernii,
în numele lui Dumnezeu.

Inel de cununie
un țurțur să ne fie
și viscolul violoncel,
și să miroase-a moarte,
dihănii de departe,
în sângerarea fel de fel.

Să se blocheze trenuri
și tu sub bici să tremuri
și să iubești robia mea,
și să-ți așez în pântec
sămânța unui cântec,
când nu mai sunt, să-l poți cânta.

Cresc fumuri pe la hoarnă,
să ne gătim de iarnă
și de răspunsuri pentru ger,
iubirea mea te frânge
și-ți toarnă foc în sânge
și noaptea buzele te cer.

Şi tu te-ai dus, pesemne,
s-aduci în casă lemne
să facem focul, precum știi,
și focul să te-nhațe
și să-mi trosnești în brațe
spre scrumul marii nebunii.

Ca două lemne bune
care devin cărbune,
care se sting și se aprind,
ne-mbrățișăm ca dușii
spre-a ne ceda cenușii
ca pentru ultimul colind.

Iarna ce ni se-arată
e-o iarnă programată,
să nu ne-ntoarcem înapoi,
prin vijelia cruntă,
să fim un fel de nuntă,
să fim alături amândoi.

Peste temeiul pietrii
să ningă zece metri
om de zăpadă să te strig,
din ger și ipoteze
să se întemeieze
civilizația de frig.

Si s-auzim deodată
că zona temperată
ne-a părăsit defitiv,
pe noi să se aștearnă
cea mai cumplită iarnă,
cu spic de ger să te cultiv.

Să-ți spun că totu-i bine
și vara nu mai vine
să rupă țurțuru-nflorit,
și ninge dușmănește
și nu se mai topește,
zăpada care ne-a unit.

14 octombrie 1995,
Budapesta

(Front fără învingători, 1995)

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.