Arest - Adrian Păunescu

Nu știu de ce și nimenea nu știe
M-au părăsit cu toții, rînd pe rînd.
Ca să mă simt, ca să mă simt curînd
Un fel de crivăț la benzinărie.

De astă toamnă și de astă vară
Nu mi-a trecut prieten peste prag,
Un glonte de-aș putea în cap să-mi trag
Să văd cu ce transplanturi mă repară.

Sînt interzis și urmărit întruna
Și tocmai de acei ce îi detest,
Iubirea mea e-o formă de arest,
N-am voie să mă vadă decît luna.

S-au dus din om în om să mă împroaște
Și oamenii, sărmanii, i-au crezut,
Și-acum cînd mi-au făcut un alt trecut
Mai bine aș muri și aș renaște.

Și-au strîns minciuni și mi-au umblat în acte,
Mi-au speriat datornici și șoferi,
Nu-mi mai găsesc viața nicăieri
Și sînt blocat de calomnii compacte.

Industria minciunii fără sațiu
Îmi toacă zilnic rezistentul os,
Dar eu regenerez spectaculos
Pierzînd în timp ce mai cîștig în spațiu.

Mi-au colectivizat și nervi și sînge,
Doar noaptea-n felul meu dacă tresar,
Visînd să pot să mor particular
Precum și dreptul simplu de-a mai plînge.

Cînd unul și cînd altul mă reclamă
Încît te rog acum, cînd mi-este greu
Să mă primești de tot, mormîntul meu,
Să nu mă mai renaști, de-a pururi, mamă.

Mai părăsit decît un om cu ciumă,
Mai trist ca un spital de suferinzi,
Mă strig pe mine însumi în oglinzi
În spate, dincolo de umbre, du-mă.

București, 1985

Adăugat de: viorel tgv.

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu