ABANDON

luni, 16 februarie 2015

Toată viaţa a fost chinuit,

Viaţă lungă de opt picioare.

Nu a ştiut ce e esenţa

Sau cum să soarbă din fericirea

Stranie a vieţii.

El dorea să urce pe nouri

Şi să-şi fredoneze imnul

De pe clădiri înalte.

Şi să răsară printre părul lui

Razele de Soare

Şi să apună Luna dacă vrea

Să rămână să se joace.

Dar a văzut cum nu se poate

De aici de jos.

Şi s-a gândit că poate să fie mic aici

Şi mare-n lumea lor.

Şi a păsit pe-o treaptă

Apoi a urcat pe un scaun putrezit,

Iar talpa pantofului său

Murmura un vaiet.

El nu ştia exact ce face.

Auzise puţine doar prin poveştile de noapte,

Poveşti cu strigoi şi fantasme.

Dar el credea că dacă va-ncerca

Să fie demon aici

Poate ar putea

Să fie înger în altă parte.

Iar surâsul lui gingaş

Se stingea treptat,

Cu fiecare secundă ce trecea.

Căci a întins mâinile scurte

Printre picurii de praf,

A luat funia groasă,

Care spre moarte l-a tras.

A-ncercat să mai coboare,

Dar scaunul care s-a clătinat

De sub picioarele-i firave

A plecat.

Şi el a plecat capul spre dreapta,

A rămas împietrit,

Cu mâinile albe atârnând

Pe lăngă fragedul lui trup.

Pentru el a fost o moarte uşoară,

Ca o speranţă deşartă,

De a fi demon aici

Şi înger-n altă parte.

Dar mintea lui nu a ştiut

Când greşeşte şi când nu.

Dar vina nu a fost a lui.

Ci a celor care nici ei nu au ştiut.

Iar acum la plecare,

Au învăţat că ce pierzi

Prinde valoare.

Dar nu era vorba de obiecte strălucitoare,

Ci de un trup mic, cu suflet mare.

El a lăsat în urmă

Râuri întregi ale căror ape

Seamănă suspine şi dor.

Şi chinuri şi durere

Şi coşmaruri în noapte.



Totul a fost o mare risipă.

Şi cu plecare n-a adus

Raiul pe Pământ,

Ci apocalipsă.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Comentarii: