Povestea lui Stan-Păţitul - Ion Creangă

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute.

        Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos.

        Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".

        Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând.

        Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce, vorba cântecului:

                                De urât mă duc de-acasă,

                                Şi urâtul nu mă lasă;

                                De urât să fug în lume,

                                Urâtul fuge cu mine.

        Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu-se mereu la multe de toate… Unii zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi?

        Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare… să nu se însoare?!

        Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.

        Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu flăcăul acesta că, până la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele, câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare, tot nu l-au putut face să se însoare.

        Stan era om tăcut în felul său, dar şi când da câte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune te miri cine.

        Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şi aşa, de la o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum înainte ce-a şti el cu dânsul, că ei şi-au luat toată nădejdea.

        Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat.

        În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste.

        Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul.

        Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.

        Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, când colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui.

        Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta umblet.

        Şi cum sta el pe gânduri, posomorât şi bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, îşi ia coada între vine şi se întoarce la stăpânu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:

        - Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia!

        - Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, ruşinat şi tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica, întunecimea-voastră.

        - Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce eşti, de mâncat ai mâncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă?

        - Ba de asta nu ştiu nimica, stăpâne., Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?

        - Ba n-am zis nimica, stăpâne., Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las’ că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele… Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa!

        - Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca scânteia şi se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Şi când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:

        - Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, cotarle! Da’ de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?

        - De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la stăpân.

        - Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâştele nu eşti bun… Cam de câţi ani îi fi tu?

        - Ia, poate să am vro treisprezece ani., Ce spui tu, măi? Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de când îi… Eu de-abia ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:

                                Cu antereu de canavaţă,

                                Ce se ţinea numa-n aţă,

                                Şi cu nădragi de anglie,

                                Petice pe ei o mie.

        Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: căci umbla după strâns pielcele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea: "Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de câini". Şi acum parcă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu ca dânsul. Şi cum te cheamă pe tine?

        - Tot Chirică mă cheamă., Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?

        - Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă., Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioi închircit.

        - Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da’ pe d-ta cum te cheamă?

        - Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume.

        - D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cântec:

        Ipate, care dă oca pe spate

        Şi face cu mâna să-i mai aducă una.

        - Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiat! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii toate cele!

        De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta:

                                Lată peste lată,

                                peste lată îmbujorată,

                                peste îmbujorată crăcănată,

                                peste crăcănată măciulie,

                                peste măciulie limpezeală,

                                peste limpezeală gălbeneală

                                şi peste gălbeneală huduleţ.

        Chirică atunci începe a zâmbi şi zice:, De-oi ghici, mi-i da şi mie o hrincă dintr-însa?, D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghiceşte întâi, să vedem.

        - Ce să fie?! zise Chirică. Ia faţa casei, vatra, focul, pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau melesteul.

        - Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost! Hai! cât să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine?

        - Apoi eu… nu mă tocmesc cu anul., Dar cum te tocmeşti tu?, Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins a umbla din stăpân în stăpân, şi vreau să cunosc ceva când voi ieşi de la d-ta.

        - Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani?

        - Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să am a lua din casa d-tale ce voi vrea eu.

        - Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în cap să ceri!?

        - Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oi mai cere vrun lucru mare până pe-acolo. Ş-apoi, ce ţi-oi lua eu din casă nu-ţi face trebuinţă d-tale.

        - Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit.

        - Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai bine să te tocmeşti întâi, decât pe urmă.

        - Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! dezleagă odată calul de la gard, să ştiu eu atunci, de-oi ajunge cu sănătate, ce-i al tău şi ce-i al meu.

        - Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atâta pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un cap de ţară…

        - Măi Chirică, ştii una? rămâi la mine, şi ne-om împăca noi atunci. Te văd că eşti un băiat isteţ şi, mai ştii păcatul?, poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi unde să-l pui.

        - Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte.

        - Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpân ca pâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci câteodată să-mi ies din răbuş afară.

        - Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate., Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mânca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai! dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă.

        Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui.

        Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.

        Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zise stăpânului său:

        - Stăpâne, să nu bănuieşti, da’ am să zic şi eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâine-poimâine te-i trezi că ai îmbătrânit, şi nu-ţi rămâne nici un urmaş. După viaţă este şi moarte. De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămâne atâta avere?

        - Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul râs de mine… Nu vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt mai mult bătrân decât tânăr.

        - Da’ ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrân, că doar nu ţi-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum eşti bun de însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. Slavă Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.

        - Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, câteodată. Am eu semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu crezi că numai aşa se ţine femeia… Vorba ceea: "Când se-nsoară, nu-i de moară."

        - De asta te plângi, stăpâne?

        - D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura înainte de toate şi apoi celelalte?

        - Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las’ că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâine şi colaci pentru nuntă, ba şi pentru cumătrie dacă vrei.

        - De unde, măi Chirică?

        - Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu care dă în copt?

        - Le văd., Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi-i spune că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. Şi dacă te-a întreba cât să-ţi dea pentru această ostenicioasă treabă, spune-i că nu primeşti bani, ci numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al d-tale.

        - Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge atâta amar de grâu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, nu şagă! Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela?

        - Stăpâne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cât pot, ascultă- mă şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat.

        Ipate, cu un gând să se ducă şi cu zece nu. În sfârşit, îşi ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi, cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice:

        - Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă de secerători?

        - Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere.

        - Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer., Cum, singur?, Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc?

        - Cum văd, te bizuieşti în braţe multe., Multe, cucoane, puţine, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; numai treaba s-o fac.

        - Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta?, Ce să cer, cucoane, ia când ţi-oi da grâul în girezi, să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oi putea duce în spate eu şi c-un băietan al meu.

        - Măi omule, vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti?, Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins. Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mântuie de dânsul, zicând:

        - Dacă-i aşa, om bun, du-te mâine dimineaţă şi te apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi.

        - Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane., Ei, du-te, du-te, şi las’! să vedem! Atunci Ipate se întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă:, Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul?, Cum să rămână, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt şi bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat groaza când am trecut pe lângă lan şi l-am văzut câtu-i de mare. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu acum. Dracul ştie ce avem să facem!

        - N-aibi grijă, stăpâne, că doar eşti cu mine! zise Chirică., Ia mai bine să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo chiar în astă-sară, ca mâine dimineaţă să ni se facă ziuă pe lan.

        Şi aşa se iau ei amândoi şi se duc. Şi cum ajung acolo, cam pe înseratelea, Ipate zice:

        - Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul.

        - Stăpâne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mâine dimineaţă vom vorbi amândoi.

        Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. Chirică atunci, el ştie ce face şi cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?

        Când se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit tot părul în vârful capului de frică şi a început a căuta pe Chirică în toate părţile. Şi când colo, numai ce iată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi când văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal şi ţine numai o fugă până la lanuri, şi când colo, vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când lumea şi pământul.

        - Ei, cucoane, am mântuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă când ne-om lua dreptul.

        Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzând şi aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori, uitându-se la dânsul cum se ducea. Şi crezând că de-acum şi Ipate are să ia cele două girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, dar n-avea încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu binişorul:

        - Om bun, na-ţi bani în locul grâului ce mai ai a lua, şi lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul.

        - Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncit de-a dat inima din noi.

        - Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători! Şi chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-aţi umblat cu lucru curat; însă ce-am eu cu sufletul vostru? voi aveţi a da seamă. Primeşte banii, cum ţi-am spus, şi mai duceţi-vă şi la altă casă, că eu, unul, ştiu c-am păţit-o bună.

        Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cât se învoieşte şi se duce el după Chirică. Şi când ajunge acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârşit, pusese toate trebile la cale. Şi Ipate, când a mai văzut şi asta, nu mai ştia ce să zică; mai că-i venea a crede că şi el are a face cu dracul.

        - Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boierul, câtu-i de boier, a pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat şi bani de am adus acasă.

        - Şi aceştia-s buni, stăpâne; pune-i la chimir şi taci molcum. Am ştiut eu dinainte că are să ne iasă şi de cheltuială.

        A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate:

        - Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mâinepoimâine mi se împlinesc anii, şi rămâi făr’ de mine. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ţi cadă greu; mai ales că ţi s-a îngreuiat şi gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba?

        - Apoi dă, măi Chirică, ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş însura; când aş da peste-o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete şi de însurat, şi de avere, şi de tot!

        - De asta ţi-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba până la atâta, apoi las’ pe mine, că te-oi face eu să iei un drăguţ de femeie care nu se mai află! Căci eu şed călare în inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr-însele. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te văd om ca toţi oamenii, în rând cu lumea. Nu vezi că cei mai mulţi de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus numai din pricina asta? Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o femeie!

        - Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum! scoţi omul din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun. Ş-apoi, mult stau eu câteodată şi mă gândesc în mintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic şi eu, ca boierul cela. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti. Numai fii ce-i fi, asta nu mă priveşte; mie unuia ştiu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?

        - Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte, cu băieţii, iar d-ta să te prinzi în joc lâng-o fată care ţi-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul pe lângă d-ta, oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace într-însa.

        - Da’ ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci eşti tu, bine zic eu.

        - Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi şi cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinţii şi iar nu-i bine.

        În sfârşit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica, Ipate şi cu Chirică se iau şi se duc la horă în sat. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvânt; se prinde în joc lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până sus şi, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba… cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. Chirică era şi el pe-acolo, şi, cum se lasă Ipate din joc, spiriduşul dracului îi zice:

        - Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală?

        - Apoi dă, nu ştiu cum să mai zic şi eu; pesemne păcatele mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gândesc s-o pornesc pe treabă, fata-i hazulie şi m-a fermecat de-acum.

        - Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculţi, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Şi focu-i hazuliu, dar tare rău te pârjoleşte câteodată. Fetişoara asta, o vezi d-ta cât e de scumpă la râs? Parcă ţi-ar veni a crede că-i de cele cu crucea-n sân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe moşu-meu în fântână.

        - Cum asta, mă Chirică?, Da’, ia nu mai şti şi d-ta cum, stăpâne!, Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strâmba fălcile decât vorba! Măi Chirică, eu gândesc că s-a da după mine şi s-a face şi ea mai bună.

        - Î… hî! da, cum nu? Eu însă îţi spun prieteneşte că fetişoara asta are trei coaste de drac într-însa; şi chiar şi cea mai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai laşi, stăpâne, pân-om da măcar peste una de acelea, ş-apoi ţi-oi mai spune eu ce mai este de făcut.

        - Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap până acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta de însurat, şi apoi, acum, tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum îţi vine ţie la socoteală.

        - Stăpâne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai să greşeşti.

        Ipate, auzind aşa, se dă după Chirică şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcă nu era acela; muncea el, nu muncea, dar ştiu că se frământa cu gândurile şi de-abia aştepta să vină duminica viitoare.

        Duminica vine, şi ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică, după obiceiul său, se ia cu băieţii, iară Ipate se prinde în joc lângă o fată, care o chiteşte el; joacă cât joacă şi lângă aceea, şi, intrând în vorbă cu dânsa, fata, bună mehenghe, îi întoarce capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică era şi el pe-acolo şi, cum se lasă Ipate de joc, îi zice:

        - Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături; aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă?

        - Mai aşa, măi Chirică!

        - Apoi îţi spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi cât e de pâşină, dar şi asta are două coaste de drac într-însa. Să te mai laşi, stăpâne, cum ţi-am spus eu.

        - Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu ştiu, zău, care-a mai fi cu crucea-n sân, cum cauţi tu… Eu gândesc că tot om alege, om alege, pân-om culege.

        - Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că ştiu eu ce fac.

        - Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate, acum, nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziua prindea buburuzi şi, punându-i pe dosul mâinii, zicea:

                                Buburuz, buburuz,

                                Încotro vei zbura

                                Într-acolo m-oi însura.

        Dă, ce să-i zici? dăduse şi el în pârpăra însuratului. Ş-apoi ştiţi că este-o vorbă: când îi omul în doi peri, să te fereşti de dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: "Arde focu-n paie ude". Aşa şi Ipate, tot sughiţa, tot ofta din greu şi de-abia aştepta să vină duminica.

        Duminica iar vine, şi ei acum se iau şi se duc la joc în alt sat. Şi cum ajung acolo, Ipate se şi prinde în joc lângă un puişor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o şerpoaică. Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşa de pe deasupra, dar numai Chirică băiatul ştia ce zace în inima lor şi cât le poate calul; că ce-i mai greu de ales decât omul? Dar Chirică era şi el pe-acolo. Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate au început a le sfârâi inima unul după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă Ipate din joc, Chirică îl trage deoparte şi-l întreabă:

        - Ei, stăpâne, cum ţi se pare?

        - Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta, apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat minţile pân-acum.

        - Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate-o noi şi pe-aceea.

        Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţine de fată ca scaiul de oaie. Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din păcălit, ba din una, ba din alta şi, de cole până colea, şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, nemaiavând răbdare, se şi duce la tată-său şi la mă-sa, de-o cere. Vorba ceea:

                                Vin’ la mama de mă cere:

                                De m-a da, de nu m-a da,

                                Peste noapte mi-i fura.

        Părinţii fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mâneci largi. Peste câteva zile nunta se face, şi Ipate îşi ia femeia, cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, şi pace bună! Şi aşa trăiau ei de bine şi se iubeau unul pe altul, ca nişte hulubaşi. Şi Ipate, fiind foarte mulţumit de asta, zise într-o zi:

        - Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! Bine mi-am ales-o!

        - Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar ştii că este-o vorbă: "Când nici nu gândeşti, atunci te trânteşte!"; las’ să vedem. Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată, că şi asta, cât îi de bună şi blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidec ât, dacă ţi-i voia să ai femeie cum trebuie şi s-o duci cu dânsa până la adânci bătrâneţe.

        - Apoi dă, nu ştiu cine ţi-a mai putea intra şi ţie în voie, măi Chirică. Câte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi dea de fund.

        Dar nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face un băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. Chirică, simţind toate, cum îi dracul, trage pe stăpânu-său la o parte şi zice:

        - Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul, iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Şi după asta, ţi-oi mai spune eu ce-i de făcut.

        Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său:

        - Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare multe trebi pe capul meu şi numai cu un argăţel ce-l am de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă, şi, de m-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, binede,bine, iară de nu, te rog să mă ierţi.

        Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui Ipate cu copil cu tot şi se ca’ mai duce.

        În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate:

        - Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pe cal şi te du la nuntă. Dar să ştii de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuţă tupilată, în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în gazdă la dânsa şi te fă că eşti un drumeţ străin. Pune-te apoi pe lângă ea luntre şi punte şi juruieşte-i cerul şi pământul, ca să-ţi smomească pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo. Şi atunci să vezi ce pot babele şi cât îi de credincioasă femeia!

        - Să…ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aş pune capul la mijloc.

        - Ba nu fi aşa de darnic, stăpâne. Mai bine cruţă-ţi capul, că poate ţi-a mai trebui.

        - Dar oare nu m-or cunoaşte, măi Chirică?, N-aibi grijă, stăpâne, poţi să te duci şi pe la nuntă, că am făcut ce ştiu eu, şi nime n-are să te cunoască.

        Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe Chirică şi se duce. Şi cum ajunge în sat, trage la gazdă la babă, o ia cam pe departe şi-i spune ca să-i aducă deseară pe nevasta lui Stan din satul cutare la dânsul.

        Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din cap şi zice:

        - Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aş face eu una ca asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos şi bogat şi nu-i de-acele de care gândeşti d-ta?

        Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo câteva gâturi de rachiu şi apoi îi mai întinde o pungă ţoşcă de bani, zicând:

        - Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai mai multe de la mine. Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pământul.

        Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În sfârşit, mai şede ea pe gânduri cât şede, apoi ia punga şi zice:

        - Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce! Eu ştiu ce va să zică durerea la inimă, bat-o pârdalnica s-o bată! Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta! îmi plesneşte obrazul de ruşine când gândesc cum am să mă înfăţişez înaintea femeii celea cu vorbe de-acestea… Mă duc şi eu într-un noroc, să vedem, şi de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, mi-i crede şi d-ta, că ştiu cum se fac de greu trebile acestea, şi rar le scoatem la capăt.

        - Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are să-ţi fie degeaba.

        Atunci baba zice:, Să vedem; întrebarea n-are greş. Mai ştii de unde sare iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici.

        Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeţ singur în casă şi se duce alăturea la nuntă şi, cum ajunge, trage pe nevasta lui Ipate deoparte, îi spune codoşca câte şi mai multe ş-o face pe femeie să se alunece cu mintea.

        - Mătuşă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine?

        - Acesta nu-i vrun lucru pân’ pe-acolo, copilă, hăi, zise baba. Ia, du-te în casă, trezeşte-ţi copilul din somn, şi el atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pişcă-l tot câte-oleacă, şi el are să înceapă a ţipa. Şi atunci tatu-tău, cum îi el supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băiatul şi să-l dai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auzi asta, să iei băiatul cu albie cu tot şi să vii cu dânsul la mine. Ş-apoi atunci…

        Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea şi, pe înserate, vine la dânsa cu copilul în braţe; şi cum intră în casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său.

        Atunci Ipate le dă de băut până le ameţeşte pe amândouă, apoi îşi fură copilul din covăţică, după cum îl învăţase Chirică, şi fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, îi iese înainte de pe la poartă şi zice:

        - Ei, stăpâne, minciuni ţi-am spus eu, ori ba?

        - Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia. De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea!

        - Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale e una dintre cele mai bune femei. Da’ ştiu eu cine-i de vină aici. Las-o întâi să vină acasă, să-i scoatem costiţa ceea care ţi-am spus eu, şi atunci îi vedea d-ta ce lucru de femeie are să iasă dintr-însa.

        Acum, să ne întoarcem iar din urmă. Femeia lui Ipate şi cu baba, cănd se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica! Atunci odată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos! Mai iscodeşe ea pe ici, pe colea, să vadă, n-a putea afla ceva despre copil, dar copilul parcă intrase în pământ.

        - Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul ştie ce să fac!

        Şi cum sta baba împietrită, dracul îi şi dă în gând una:, Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înşomoltăcim motanul ista al meu cu nişte petice, să-l punem în albiuţă şi apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieşim afară. Şi când s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare şi a striga: foc! foc! şi, pân-or sări oamenii de la nuntă, până nu ştiu ce, casa are să se topească. Şi când or găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, şi poate s-o tămăduim.

        



Împărtăşeşte-ne opinia ta::