Palatul de cleştar - Barbu Ştefănescu Delavrancea

 Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.

        Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.

        Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt.

        Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.

        Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.

        Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.

        Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.

        Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.

        Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.

        Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului.

        Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:

        - Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti?

        Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.

        Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:

        - Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte".

        - Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne.

        - Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."

        Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.

        Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii.

        La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.

        Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot.

        Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.

        - Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine!

        N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.

        Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.

        - Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară?

        - Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî!

        - Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean.

        Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.

        Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.

        Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.

        De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:

        - Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.

        - Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.

        Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală…

        Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.

        Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.

        Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.

        Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.

        Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.

        - Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii?

        - Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.

        De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.

        - Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.

        Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…" Dar n-avu ce face.

        Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.

        Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta.

        - Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.

        Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.

        Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.

        - Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.

        Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.

        Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.

        Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:

        - Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele!

        Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor…

        La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.

        Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.

        Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.





Împărtăşeşte-ne opinia ta::