Călin-Nebunul - Mihai Eminescu

Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi.

        Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’ Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".

        Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.

        A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.

        Era un zmeu cu trei capete.

        - Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!

        - Hai!

        Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.

        - Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.

        Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.

        - Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?

        Aista era cu patru capete.

        - Hai la luptă!

        - Hai!

        Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.

        Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.

        - Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la luptă!

        - Hai!

        Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.

        - Bună noapte!

        - Mulţumesc d-tale!

        - Da’ cine eşti d-ta?

        - Eu-s De-cu-sară.

        Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.

        - Bună noapte.

        - Mulţumesc d-tale.

        - Da’ cine eşti d-ta?

        - Eu îs Miezu-nopţii.

        Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.

        - Bună noapte.

        - Mulţumesc d-tale.

        - Da’ cine eşti d-ta?

        - Eu îs Zori-de-ziuă.

        Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.

        Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:

        - Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!

        Da’ ei au zis aşa:

        - Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.

        Da’ el a zis:

        - Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…

        - Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.

        Da’ Călin Nebunul, viclean:

        - Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.

        Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:

        - Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.

        Da’ era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.

        Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:

        - Hai, du-te!

        Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice:

        - Du-te, bre, ‘n pace!

        Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:

        - I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

        Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:

        - Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.

        Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.

        - Bună vreme, fată de-mpărat!

        - Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

        - Da cât mănâncă zmeul tău?

        Fata zice:

        - Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:

        - Ia să văd eu, le-oi putea mânca?

        Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câne de zmeu!

        - Mulţumesc, Călin Nebune!

        - Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

        - Stai, să mănânc ceva.

        - Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.

        - Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.

        Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:

        - Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.

        - Bună vreme, fată de-mpărat!

        - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.

        Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:

        - Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!

        - Da cât mănâncă zmeul?

        - Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.

        - Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?

        Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câine de zmeu!

        - Mulţumesc, Călin Nebune.

        - Hai la luptă!

        - Stai, să mănânc ceva.

        - Că eu ţi-am mâncat mâncarea!

        - Mi-o fi mai uşor la luptă.

        Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.

        - Unde-ţi este bărbatul tău?

        - La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!

        - Cât mănâncă el?

        - Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.

        - Ia să văd eu, oi mânca?

        Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:

        - Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.

        Iaca, vine şi zmeul.

        - Bună vreme, câne de zmeu!

        - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!

        - Am venit să-ţi iau pe fată.

        - Ba pe fată nu-i lua-o.

        - Hai la luptă!

        - Numai să mănânc ceva.

        - Eu demâncatul ţi l-am mâncat!

        - Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!

        - Hai!

        Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:

        - Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.

        Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:

        - Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ verde.

        Da’ Călin Nebunul zice:

        - Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ roşie.

        Cioara, când a auzit – ştii d-ta, a urcat-o – îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.

        Ş-a zis aşa:

        - Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ăst’ mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă.

        Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).

        În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.

        S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ăst’ de aur. A mers vreo trei zile şi vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei.

        - Bună vreme, voinice!

        - Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit?

        Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit.

        - Hai să fim fraţi de cruce!

        - Hai!

        - Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.

        - Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa:

        - Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.

        Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:

        - Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice:

        - Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istălalt cu mâini.

        Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:

        - Vâră-te tu întâi.

        - Ei… ba vârâţi-vă d-voastră!

        Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.

        - Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.

        Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa:

        - De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.

        Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’ baba cea de la poartă era de-a noastră.

        - Bună seara, mătuşă!

        - Mulţumesc d-tale, voinice!

        - Da’ ce-i aici, ce s-aude?

        - Se mărită fata-mpăratului.

        - Da’ cine o ia?

        - Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.

        Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei:

        - Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.

        - Ţi-oi face, voinice.

        El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre – neagră, cu floricele p-împrejur – ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:

        - Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.

        Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat… că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.

        Fata a zis:

        - Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.

        Împăratul a-nceput a striga:

        - Cine-a adus basmaua cu alunele?

        Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’ mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă.

        Zice-mpăratul:

        - Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?

        - Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.

        Da’ ţiganul:

        - Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii…

        Da’ Călin zice:

        - Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?

        A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului… Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan.

        Acu-mpăratul a zis:

        - De-acu, voinice, mi-i fi ginere.

        - Da’ Călin a zis:

        - Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.

        Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era.

        - De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.

        Cât plângeau ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vreo opt ani de zile.

        - Bună vreme, băieţele!

        - Mulţumim d-tale, bade!

        - Cine şade-n curţile ieste?

        - Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.

        - Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?

        - Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.

        - Da’ cea mijlocie?

        - Aia au pus-o de păzeşte găinăria.

        - Da’ tu a cui eşti?

        - Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela…

        Da el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui.

        - Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.

        Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.

        Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii – toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui:

        - Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala.

        Da’ Călin a zis aşa:

        - Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.

        Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme.

        Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo… şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.





Împărtăşeşte-ne opinia ta::