Moş Nichifor Coţcariul - Ion Creangă

Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor din mahalaua Ţuţuenii din Târgul Neamţului, dinspre satul Vânătorii Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de câte un ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia şi moş Nichifor din Ţuţueni.

        Moş Nichifor era harabagiu. Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi îndemânatică. Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. De inima căruţei atârnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea căruţa, şi făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul dedesubt, din stânga, era aninată o bărdiţă, pentru felurite întâmplări. Două iepe, albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moş Nichifor era şi geambaş de cai, şi când îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, şi atunci rămânea oiştea goală pe de-o parte. Îi plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele; asta era slăbiciunea lui. Mă veţi întreba, poate: De ce iepe, şi totdeauna albe? Vă voi spune şi aceasta: iepe, pentru că moş Nichifor ţinea să aibă prăsilă; albe, pentru că albeaţa iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.

        Moş Nichifor nu era dintre aceia care să nu ştie "că nu-i bine să te pui viziteu la cai albi şi slugă la femei"; el ştia şi aceasta, dar iepele erau ale lui, şi, când le grijea, grijite erau, iar când nu, n-avea cine să-i bănuiască.

        Moş Nichifor fugea de cărăuşie, de-şi scotea ochii; el se ferea de ridicături, pentru că se temea de surpătură.

        Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, în căruţă. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cânepă, împletită de mâna lui şi cu şfichiul de mătase, cu care pocnea de-ţi lua auzul. Şi cu încărcat şi cu descărcat, la deal moş Nichifor se da pe jos şi trăgea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chiriaşii, vrând- nevrând, trebuiau să se dea şi ei, căci le era lehamete de morocăneala lui moş Nichifor, care îndată troncănea câte una cam de aceste:

        - Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi…

        Dacă ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, apoi era cât se poate de şăgalnic. De întâlnea vrun om călare, pe drum, întreba: "Departe ai lăsat pe vodă, voinice?" Şi apoi îndată da bici iepelor, zicând:

                                Alba-nainte, alba la roate,

                                Oiştea goală pe de-o parte.

        Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!! De întâlnea pe drum neveste şi fete mari, cânta cântece şăgalnice, de-alde-aceste:

                                Când cu baba m-am luat

                                Opt ibovnice-au oftat:

                                Trei neveste cu bărbat

                                Şi cinci fete dintr-un sat ş.a.

        Ei, ei! Apoi zi că nu-ţi venea să porneşti la drum, mai ales în luna lui mai, cu asemenea om vrednic şi de-a pururea vesel! Câteodată numai, când prin dreptul crâşmei te făceai niznai şi nu ştiai să potriveşti din gât pe moş Nichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar şi atunci tot repede mâna de la o crâşmă până la alta.

        Mai ales într-un rând îi plăcea lui moş Nichifor două iepuşoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crâşmă, mort-copt, trebuiau să stea, căci le cumpărase de la un popă, nefiind pe vremea aceea pojărnicii, de unde să cumpere altele, care să ţină fuga tot întruna!

        Spunea tata că i-au spus şi lui bătrânii, care auziseră din gura lui moş Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul-Neamţului, că te-apucau pe-a-mâinile. Cum ieşeai din Văratic, intrai în Agapia, şi cum ieşeai din Agapia, intrai în Văratic: apoi în Războieni, apoi pe la mitoace, şi aveai muşterii, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Mănăstirea Neamţului, ba la Secu, ba la Râşca, ba în toate părţile, pe la hramuri.

        Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la bunicul bunicului meu că protopopul de la Neamţ, de pe vremea aceea, ar fi zis unor călugăriţe, care pribegeau în săptămâna mare prin târg:

        - Maicelor!

        - Blagosloveşte, cinstite părinte!

        - De ce nu vă astâmpăraţi în mănăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor?

        - Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre… Dar n-am mai veni noi, căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă tot pişcă.

        Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghiţind noduri…, şi ar fi dat vina tot pe moş Nichifor, zicând:

        - De-ar crăpa odată să crape şi harabagiul care v-a adus! C-atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la târg.

        Şi cică auzind moş Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mâhnit în sufletul său şi s-ar fi jurat cu jurământ ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească cât a trăi el; căci, din păcate, era şi evlavios moş Nichifor şi tare se mai temea să nu cadă sub blestemul preoţesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfânta Agură, care-şi cănea părul şi barba cu cireşe negre, şi în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la lumânare, ca să mai uşureze din cele păcate. Şi apoi s-a hotărât el ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească.

        - Numai negustorul, zicea moş Nichifor, trăieşte din seul său şi pe seama lui. Când întrebai: "Pentru ce?" moş Nichifor răspundea, tot glumeţ: "Pentru că n-are Dumnezeu stăpân".

        De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă, dar de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz.

        Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scârţâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de plânsori şi tot umbla din babă în babă cu descântece şi cu oblojeli, încât lui moş Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală, şi de-aceea nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. Ba chiar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsân, când sta câte două-trei zile pe lângă casă, încât biata băbuşca lui era bucuroasă uneori şi răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă.

        Se vede lucru că şi moş Nichifor era făcut pe drumuri, căci cum ieşea afară la drum parcă era altul; nu mai sta din pocnit cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe câţi îi întâlnea şi de povestit despre toate locurile însemnate pe unde trecea.

        Într-o dimineaţă, miercuri înainte de Duminica Mare, moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea; când numai iaca se trezeşte la spatele lui cu jupân Strul din Târgul-Neamţului, negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimeneală, boia de păr, chiclazuri, piatră-vânătă, piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri.

        Pe vremea aceea nu era spiţerie în Târgul-Neamţului, şi jupânul Strul aducea, pentru hatârul călugărilor şi al călug ăriţelor, tot ce le trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, şi alte negustorii… În sfârşit, nu ştiu cum să vă spun, era mai mult decât duhovnicul, că fără de dânsul nu puteau mănăstirile.

        - Muni dimineaţă, moş Nichifor!

        - Bună să-ţi fie inima… jupâne Strul. Da’ cu ce treabă ai venit pe la noi?

        - Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cât să-ţi dau ca să mi-o duci?

        - D-apoi a fi având chilotă multă, cum e treaba d-voastră, jupâne, zise moş Nichifor, scărpinându-se în cap; numai nu-i vorbă, că poate să aibă, căci şi căruţa mea e largă; poate să încapă într-însa cât de mult. Apoi, fără să ne zbatem, jupâne Strul, mi-i da şasesprezece lei, un irmilic de aur, şi ţi-oi duce-o, ştii cole, ca pe palmă; că, după cum vezi, căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum e sucala.

        - Ai să laşi cu nouă lei, moş Nichifor, şi te-a mai cinsti şi fecioru-meu la Piatra.

        - Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupâne Strul! Mă bucur şi eu că-i tocmai în dricul iarmarocului şi poate mi-a pica ceva şi când voi veni înapoi. Numai aş vrea să ştiu, când avem să pornim?

        - Şi acuma, moş Nichifor, dacă eşti gata.

        - Gata, jupâne Strul, numai s-adăp iepuşoarele aceste. Du-te şi d-ta de-ţi pune nora la cale, că acuş te-ajung şi eu din urmă.

        Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui, repede zvârle nişte coşolină în căruţă, aşterne deasupra o pereche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul între umeri şi biciul în mână şi tiva, băiete! N-apucase jupânul Strul a ajunge bine acasă, şi moş Nichifor şi trăsese căruţa dinaintea uşii.

        Malca, aşa era numele nurorii lui jupân Strul, a ieşit afară să-şi vadă harabagiul. Ş-apoi, povestea cântecului; las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbujorată Malca… din pricina plânsului, că se despărţeşte de socri, pentru că întâiaşi dată venise ea la Neamţ, de cale primară la socri, cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decât două săptămâni de când se măritase ea după Iţic, feciorul lui jupân Strul, sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Iţic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după cum li-i obiceiul, şi la două săptămâni Iţic au adus pe Malca la Neamţ, a încredinţat-o în mâna părinţilor lui şi s-a întors repede la Piatra, să se gândească pe negustorie.

        - Da’ te-ai ţinut de cuvânt, moş Nichifor!

        - Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioşmolesc atâta, că la drum e bine să porneşti cât de dimineaţă, iar seara să poposeşti devreme!

        - Oare-i ajunge până deseară la Piatra, moş Nichifor?

        - Ă… ra! da’ ce stai de vorbeşti, jupâne Strul? Eu gândesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază să-ţi pun nora în Piatra.

        - D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvali nora!

        - Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice şi cu alte feţe cinstite, şi, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine… Ia, numai cu maica Evlampia, desăgăriţa din Văratic, am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea obicei să-şi lege vaca dinapoia căruţei, pentru schiverniseală, ca să aibă lăptişor la drum; şi cu asta-mi aducea mare supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din căruţă, ba câteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un rând, cât pe ce să-mi gâtuiască iepuşoarele. Şi eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: "Măicuţă, de ce eşti scumpă la tărâţe şi ieftină la făină?" Ea atunci se uita galeş la mine şi-mi zicea cu glas duios: "Ia taci şi d-ta, moş Nichifor, taci, nu mai striga atâta pe biata văcuşoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinţii pusnici din sfânta Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă; şi dă, ce să fac? trebuie să-i ascultăm, că sfinţiile lor ştiu mai multe decât noi, păcătoasele!" Dacă am auzit aşa, am zis şi eu, în gândul meu, că are întrucâtva dreptate maica desăgăriţa, şi am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că este pidosnică şi voieşte cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-i face necaz la drum şi cu vaci. Şi apoi, giupâneşica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da şi pe jos câte-oleacă; mai ales că acum e o frumuseţe afară la câmp, de turbă haita! Da’ ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupâneşică Malca, să te duc la bărbăţel acasă; ştiu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s bărbaţii cu dânsele: fac zâmbre şi trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.

        - Iaca, mă sui, moş Nichifor!

        Şi îndată încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demâncare şi alte mărunţişuri. Apoi Malca îşi ia ziua bună de la socri şi se suie deasupra saltelelor, în fundul căruţei. Iară moş Nichifor se azvârle pe capră, dă bici iepelor şi lasă pe jupânul Strul şi cu ai săi cu lacrimile pe obraz.

        Prin târg, aşa mâna de tare moş Nichifor, de ţi se părea că zboară iepele, nu altăceva.

        Prundul, satul şi dealul Humuleştilor le-a trecut într-o clipă. De la Ocea până aproape de Grumăzeşti a ţinut numai o fugă.

        Dar de pe la Grumăzeşti încolo, moş Nichifor a ras o duşcă de rachiu din plosca lui cea de Braşov, şi-a aprins luleaua şi a început a lăsa iepele mai la voie.

        - Doamne, jupâneşică, Doamne! Vezi satul ista mare şi frumos? se cheamă Grumăzeştii. De-aş avea eu atâţia gonitori în ocol şi d-ta atâţia băieţi, câţi cazaci, căpcâni şi alte lifte spurcate au căzut morţi aici din vreme în vreme, bine- ar mai fi de noi!

        - Să te-audă Dumnezeu, să am băieţi, moş Nichifor!

        - Asemene şi eu gonitori, jupâneşică… că de băieţi nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulţi înainte să-i moară! De oi pune eu mâinile pe piept, are să rămână căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte!

        - Nu te supăra, moş Nichifor, zise Malca, că poate aşa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că aşa scrie şi la noi în cărţi despre unii, că tocmai la bătrâneţe au făcut copii!

        - Ia lasă-mă, jupâneasă, cu cărţile cele a d-voastre în pace, că eu ştiu ce ştiu eu, degeaba mai baţi apa-n chiuă să s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit şi eu spunând în biserică la noi că "Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă". Apoi ce-ţi trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să ţin casa cu baba pân-acum. În privinţa asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ţi face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Şi de la o vreme trebuie să nimereşti una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi, să fii nevoit să trăieşti cu una beteagă până la sfârşitul vieţii, şi copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i aşa, jupâneşică? Mai zi, dacă ai ce!

        - Poate să fie ş-aşa, moş Nichifor.

        - Ba chiar aşa-i, jupâneşică dragă, cum îţi spun eu. Ptru! ciii! Da’ bună bucată am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba şi, când se trezeşte, cine ştie unde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfântul şi tovărăşia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnaţi înainte! Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. Hei! jupâneşică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile; ştiu că am avea ce asculta!

        - Da’ ce-a fost pe-aici, moş Nichifor?

        - Of! jupâneşică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-aici, fără să fie jefuit, bătut ori omorât? Nu-i vorbă, că acestea se întâmplă mai mult noaptea decât ziua. Însă pe mine, unul, de n-aş grăi într-un ceas rău, până acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte câteodată, dar nu le-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, şi ei s-au dus în treaba lor.

        - Ă…ra! moş Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem! V-am spus că era şăgalnic moş Nichifor, şi, când spunea câte una, ori te ţineai cu mâna de inimă, râzând, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică.

        - Iaca un lup vine spre noi, jupâneşică!

        - Vai de mine, moş Nichifor, unde să mă ascund eu?

        - Despre mine, ascunde-te unde ştii, că eu, unul, ţi-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.

        Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleştat de gâtul lui moş Nichifor şi s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A şezut ea aşa cât a şezut şi apoi a zis tremurând:

        - Unde-i lupul, moş Nichifor?

        - Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră şi a intrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui, jupâneşică, ş-apoi, dacă scăpam iepele, ştiu că era frumos.

        N-apucă a sfârşi bine moş Nichifor, şi Malca zice cătinel:

        - Să nu mai zici că vine lupul, moş Nichifor, că mă vâri în toate boalele!

        - Nu că zic eu, da’ chiar vine, iacătă-l-ăi!

        - Valeu! Ce spui? Şi iar se ascunde lângă moş Nichifor.

        - Ce-i tânăr, tot tânăr; îţi vine a te juca, jupâneşică, aşa-i? şi, după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu…

        - Nu mai vine lupul, moş Nichifor?

        - Apoi, na! eşti de tot poznaşă şi d-ta; prea des vrei să vină, că doar nu-i de tot copacul câte un lup! Ia, pe la Sfântul Andrei umblă şi ei mai câte mulţi la un loc. Ş-apoi, vânătorii ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că puţini lupi dau cinstea pe ruşine, lăsându-şi pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele oleacă. Iaca şi Dealul Balaurului, jupâneşică! Ia, aici a căzut odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură, şi când şuiera, clocotea codrul, gemeau văile, fiarele tremurau şi se băteau cap în cap, de spaimă, şi ţipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici.

        - Valeu! şi unde-i balaurul, moş Nichifor?

        - D-apoi mai ştiu eu, jupâneşică? Pădurea-i mare, el ştie unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a mâncat foarte mulţi oameni şi a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunând că i-ar fi dat lapte de vacă neagră şi cu acesta l-ar fi făcut să se ridice iar la cer, de unde a căzut. Mai ştiu eu pe cine să cred? Că oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Noroc numai că eu unul ştiu solomonii şi nu mă prea tem nici de balauri. Pot să prind şarpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.

        - Da’ ce-s acele solomonii, moş Nichifor?

        - Ei, jupâneşică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, şi ce n-a făcut ea şi cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, şi tot nu i-am spus. Şi ea, din pricina asta are să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulţi înainte; că atunci mi-aş lua şi eu una tinerică, şi macar trei zile să trăiesc în ticnă cu dânsa, cum ştiu eu, şi apoi să mor! M-am săturat până-n gât de mucegaiul de babă, că hojma mă morocăneşte şi-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gândesc, amărâtul de mine, că am să mă întorc iar la dânsa acasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva.

        - Ia lasă, lasă, moş Nichifor, că aşa sunteţi d-voastră, bărbaţii.

        - Ei, ei! jupâneşică, iată-ne şi aproape de vârful codrului! Ia mai dă-te şi d-ta oleacă pe jos, pân’ vom sui dealul, că nu mi-i de alta, dar mă tem că-i înţepeni în căruţă. Uite florile cele frumoase de prin marginea pădurii cum umplu văzduhul de miroznă! Şi d-ta să şezi ghemuită acolo, nu-i păcat de Dumnezeu?

        - Mă tem de lup, moş Nichifor, zise Malca, tremurând.

        - Ia mai sfârşeşte odată cu lupul cela! Altăceva n-ai de vorbit?

        - Stai dară să mă dau jos!

        - Ptru! ciii! Sai binişor pe ici, pe crucea căruţei. Ho… pa! Ia, acum te văd şi eu că eşti voinică; aşa mi-e drag să fie omul: fătat, nu ouat.

        Şi pe când Malca culegea nişte dumbravnic, să ducă lui Iţic, moş Nichifor stătuse în loc şi nu ştiu ce bichirea şi cisluia primprejurul căruţei. Apoi repede strigă:

        - Gata eşti, jupâneşică? Hai, sui, şi să pornim cu ajutorul lui Dumnezeu, că de-acum e tot vale mai mult.

        Malca, după ce se suie, întreabă:

        - Oare nu-i târziu, moş Nichifor?

        - D-apoi de acum suntem scăpaţi deasupra nevoii; acuş te pun în Piatra. Ş-odată dă bici iepelor, zicând:

                                Alba-nainte, alba la roate,

                                Oiştea goală pe de-o parte.

        Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!! N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, şi prrr! se rupse un capăt!

        - Na, asta încă-i una!

        - Vai de mine, moş Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!

        - Ia nu mai meni a rău, jupâneşică, că doar n-am păţit eu asta numai o dată în viaţa mea. Până-i îmbuca d-ta ceva, şi iepele iestea ş-or şterge gura c-oleacă de coşolină, eu am şi pus capătul.

        Când se uită moş Nichifor la belciug, bărdiţa nicăieri!

        - Apoi toate-au fost cum au fost, zise moş Nichifor, încreţind din sprâncene şi oţărându-se, dar asta pică de coaptă. Bat-o Dumnezeu de babă s-o bată! Iaca cum îngrijeşte ea de mine! Aşa-i că nu-i securea?

        Malca, sărmana, când mai aude şi asta, începe a suspina şi a zice:

        - Moş Nichifor, ce facem noi?

        - Ia las’, jupâneşică, nu te împuţina cu inima, că tot mai am oleacă de nădejde.

        Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut… L-a tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească nişte frânghie; dar de unde să iei dacă n-ai pus?

        Dacă vede şi vede, taie băierile de la traistă, mai căpeţala din capul unei iepe şi face cum poate, de leagă gârneţul unde trebuia; pune roata la loc, vâră leuca, suceşte lamba ş-o strânge la scară; apoi îşi aprinde cioanca şi zice:

        - Iaca, jupâneşică dragă, cum învaţă nevoia pe om ce să facă… Cu moş Nichifor ţuţuianul nu piere nimene la drum. De-acum, numai să te ţii bine de carâmbi şi de speteze, că am să mân iepele iestea de au să scapere fugind. Da’ să ştii d-ta că babei mele n-are să-i fie moale când m-oi întoarce acasă… Am s-o iau de cânepa dracului şi am s-o învăţ eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara neferecată. Ţine-te, jupâneşică! Hi, ha!!!

        Ş-odată încep iepele a fugi, de pârâiau roatele şi sărea colbul în naltul cerului. La vro câteva obraţuri, gârneţul s-a înfierbântat, s-a muiat şi… folfenchiu! iar sare roata!

        - Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineaţă mi-a ieşit înainte vrun popă, sau dracu ştie ce!

        - Moş Nichifor, ce facem noi?

        - Om face noi ce-om face, jupâneşică. Dar acum, deodată, linişteşte-te acolo şi taci molcum. Bine că nu s-a întâmplat asta în mijlocul câmpului, undeva. Lemne, slavă Domnului, sunt deajuns şi de-ntrecut în pădure. Poate să ne-ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte şi să-mi împrumute vro secure. Şi cum vorbea, numai iaca că vede venind un om din urmă cu traista în băţ.

        - Bun ajuns, om bun! Aşă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruţei?

        - Ia las’ şaga la o parte, măi omule, şi mai bine vin’ de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi crapă inima de necaz.

        - D’apoi eu mă grăbesc să ajung la Oşlobeni. D-ta poţi să mâi astă-noapte şi în pădure; nu cred că-i muri de urât!

        - Mă mir că nu ţi-e oarecum, să-ţi fie, zise Nichifor posomorât; eşti un cheag zbârcit, mai ca şi mine, şi iaca ce-ţi urlă prin cap!

        - Da’ nu-ţi fie cu bănat, om bun, că am şuguit şi eu. Bun rămas! Te-a învăţa Dumnezeu ce să faci… şi s-a tot dus înainte.

        - Vezi, jupâneşică, câtu-i de-a dracului lumea asta? Numai de pleşcuit umblă. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu, şi să vezi atunci, ar şedea carul stricat atâta timp în mijlocul drumului? Cum văd eu, tot moş Nichifor are să facă ce a face. Ia să mai fac o încercare.

        Şi iar începe a tăia alt gârneţ. Mocoşeşte el cât mocoşeşte, până îl pune şi pe acela. Apoi dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot; când, numai iaca ce ajunge roata de-o teşitură, şi iar se rupe capătul.

        - Acuma, jupâneşică, mai că-mi vine să zic şi eu ca omul cela, că are să ne fie masul în pădure.

        - Vai de mine şi de mine, moş Nichifor, ce spui?!

        - Ia! spun şi eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi şi d-ta că dă soarele după deal, şi noi tot pe loc stăm? Da’ nu-i nimica, jupâneşică, să n-ai nici o grijă, că ştiu eu o poiană în pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem acolo, şi suntem ca şi în casă la noi. Locul e ferit, şi iepele au ce paşte. D-ta te-i culca în căruţă, şi eu te-oi străjui toată noaptea. Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea, câte zilişoare a avea, de necazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage…

        - Apoi dar, fă cum ştii, moş Nichifor, numai să fie bine.

        - Las’, jupâneşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cât se poate de bine.

        Ş-odată moş Nichifor apucă iepele de dârlog, cârneşte căruţa ş-o târăşte cum poate până în poiană.

        - Iaca, jupâneşică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot trăieşti şi să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteţi deprinşi cu ce-i frumos pe lume. Ia mai dă-te oleacă pe jos, până se mai vede, ca să strângem nişte târşuri şi să facem toată noaptea foc, să fugă tânţarii şi toate gângăniile pe lume!

        Biata Malca vede şi ea că tot de una îi e acum. Se dă jos şi începe a strânge la târşuri.

        - Doamne! bine-ţi mai şede, jupâneşică; parcă eşti una de-a noastre! Nu cumva a ţinut vreodată tatăl d-tale orândă în sat, undeva?

        - Ba a ţinut mult timp ratoşul de la Bodeşti.

        - Apoi mă miram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte şi aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am să te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ţi se pare aici în poiană? Aşă-i că erai să mori şi să nu ştii ce-i frumos pe lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngână!

        - Moş Nichifor, oare n-om păţi ceva în noaptea asta? Ce-a zice Iţic?

        - Iţic? Lui Iţic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, când te-a vedea acasă. Da’ ce crezi d-ta, că Iţic ştie ce-i pe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Aşa, numai să se mute de pe vatră pe cuptor, ştie şi hleabul de baba mea, de-acasă. Jupâneşică, ia să te vedem, ştii cum să faci focul?

        Malca aşază gătejele, moş Nichifor scapără, şi îndată amândoi aţâţă focul. Apoi moş Nichifor zice:

        - Vezi, jupâneşică, cum pârâie de frumos gătejele?

        - Văd, moş Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!

        - Ă… ra? Da’ ce, Doamne iartă-mă, parcă eşti din neamul lui Iţic. Da’ fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă eşti aşa de fricoasă, apoi sui în căruţă şi te-aşterne pe somn, că noaptea-i numai un ceas; acuş se face ziuă!

        Malca, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi se culcă. Iară moş Nichifor îşi aprinde luleaua, aşterne cojocul şi se pune într-o râlă jos, lângă foc; şi pâc! pâc! pâc! pâc! din lulea, cât pe ce era să-l prindă somnul, când numai iaca că-i sare o scânteie pe nas!

        - Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din gătejele culese de Malca, că tare m-a fript… Dormi, jupâneşică Malcă?

        - Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moş Nichifor, dar mi-au venit o mulţime de năluciri prin cap, şi m-am trezit.

        - Şi eu mai tot aşa am păţit: mi-a sărit o scânteie pe nas, şi mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapte întreagă. Las’ că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-şi fac de cap, nu altăceva! Da’ acum li-e şi lor vremea să se drăgostească… Dormi, jupâneşică?

        - Parcă iar era să mă prindă somnul, moş Nichifor.

        - Ştii una, jupâneşică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă şi vine după fum.

        - Stinge-l, moş Nichifor, dacă-i aşa. Atunci moş Nichifor odată începe a turna la ţărnă peste foc şi-l înnăduşă.

        - De-acum, jupâneşică, dormi fără grijă, că acuş se face ziuă. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua! Dar las’ că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!

        Mai şede moş Nichifor aşa pe gânduri, până-şi găteşte de băut luleaua, apoi se scoală binişor şi se duce în vârful degetelor lângă căruţă. Malca începuse a horăi puţin. Moş Nichifor o clatină încetişor şi zice:

        - Jupâneşică, jupâneşică!

        - Aud, moş Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimântată.

        - Ştii ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?

        - Ce, moş Nichifor?

        - Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă şi să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt şi securea şi, când s-a zări de ziuă, sunt aici.

        - Vai de mine, moş Nichifor, ce vorbeşti? Vrei să mă găseşti moartă de frică când îi veni?

        - Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupâ- neşică! Ia las’, nu te spăimânta, că am zis şi eu, ia aşa, o vorbă în vânt…

        - Ba nu, moş Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos şi am să şed toată noaptea lângă d-ta.

        - Ba păzeşte-ţi treaba, jupâneşică; şezi binişor unde şezi, că bine şezi.

        - Ba iaca vin; ş-odată se dă jos şi vine pe iarbă, lângă moş Nichifor.

        Şi ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi, şi-au adormit duşi. Şi când s-au trezit ei, era ziulica albă!

        - Iaca, jupâneşică, şi sfânta ziuă! Scoală-te şi hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat nimica? Numai frica ţi-a fost mai mare.

        Malca, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moş Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruţă şi a început a scormoli în toate părţile pe sub coşolină, şi numai iaca că dă de secure, de-o funie şi de un sfredeleac pe pomoştina căruţei!

        - Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, şi cu păcat; mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, până într-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să-şi mai aducă aminte din tinereţe. Eu se vede că m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este, tot a ştiut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor… Dar ţi-ai găsit să ştie femeia trebile bărbatului!

        - Jupâneşică, jupâneşică!

        - Ce-i, moş Nichifor?

        - Da’ nu ştii una! Scoală-te, că am găsit şi secure şi frânghie, şi sfredel, şi tot ce-mi trebuie.

        - Unde, moş Nichifor?

        - Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. Am păţit şi noi ca un cerşetor care şedea pe comoară şi cerea milostenie… Da’ bine că s-au găsit şi acum; tot biata babă se vede că le-a pus.

        - Vezi cât eşti de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de păcate?

        - Apoi dă, jupâneşică, văd şi eu că am greşit, de-am ponegrit-o aşa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cânt şi eu un cântec de împăcare:

                                Sărmana băbuşca mea!

                                Fie bună, fie rea,

                                Am să ţin casă cu ea.

        Ş-odată suflecă moş Nichifor mânecile, taie un stuhariu de fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum şi zice:

        - Sui, jupâneşică, şi haidem să mergem de acum! Iepele, fiind hrănite şi odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatra.

        - Iaca, te-am văzut ş-acasă, jupâneşică!

        - Slavă lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi-n pădure nu mi-a fost rău…

        - Aşa este, jupâneşică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea.

        Şi, din vorbă în vorbă, au şi ajuns la poarta lui jupân Iţic. Iţic tocmai atunci venea de la şcoală şi, când a văzut pe Malca, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi despre întâmplarea ce au avut, şi cum i-a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţumească lui moş Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.

        A doua zi, moş Nichifor a pornit înapoi cu alţi muşterii. Şi când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât nu ştia baba lui ce l-a găsit, de-i aşa cu chef, cum nu mai fusese de multă vreme. După aceasta, tot la două-trei săptămâni, jupâneşica Malca venea la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup…

        După un an, sau după mai mulţi, moş Nichifor s-a răsuflat, la un pahar cu vin, către un prieten al său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeştilor şi frica ce a tras jupâneasa Malca… Prietenul lui moş Nichifor s-a răsuflat şi el către alţi prieteni ai săi, şi de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să-i pună sânge rău la inimă… au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: "Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul". Şi poate acum a fi oale şi ulcioare, şi tot Nichifor Coţcariul i-a rămas bietului om numele şi până în ziulica de astăzi.





Împărtăşeşte-ne opinia ta::