Zâna Zorilor - Ioan Slavici

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.

        A fost odată un împărat, – un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.

        Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.

        Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

        Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în ţară ca trei luceferi pe cer! Florea, cel mai bătrân era de un stânjen de înalt, cu nişte umeri încât nu l-ai putea măsura cu patru pălmi cruciş.

        Cu totul alta era Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu braţul de bărbat, cu pumnul îndesat. Al treilea şi cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar subţire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde şi cântă, cântă şi râde de dimineaţă până în seară.

        Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta şi în stânga de pe frunte şi atunci ţi se pare că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.

        – Măi Floreo, tu eşti acum mare; du-te şi întreabă pe taica, pentru ce-i plânge lui un ochi, iar altul râde pururea.

        Aşa zise Petru către frate-său Florea într-o bună dimineaţă. Dar Florea nu s-a dus: el ştia încă de mic că împăratul se supără, dacă-l întrebă cineva de astă treabă.

        Tot aşa o păţi Petru şi cu frate-său Costan.

        – Nu cutează nici unul; lasă c-oi cuteza eu, zise la urmă Petru. Vorba fu zisă; lucrul fu gata. Petru merse ca să întrebe.

        – Oarbă-ţi fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?! îi zise împăratul mânios, şi-i dete o palmă pe de-a dreapta şi alta pe de-a stânga.

        Petru se duse supărat şi spuse fraţilor săi cum a păţit-o cu tatăl său.

        De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se părea cum că ochiul cel din stânga plânge mai puţin, iară cel de-a dreapta râde mai mult.

        Petru îşi întări inima şi mai merse o dată la împăratul. O palma e o palma şi două-s două! Gândi şi făcu.

        O păţi din nou, cum a mai păţit-o.

        Ochiul cel din stânga lăcrăma acuma numai din când în când, iară cel din dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.

        – Dacă e treaba aşa, gândi acum Petru, apoi ştiu eu ce-oi face. Atâta mă duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi ochii.

        A zis-o, a şi făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.

        – Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând şi râzând cu amândoi ochii. Eu văd că ţie nu-ţi iese grija din cap; ţi-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta râde de bucurie, când văd că am aşa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge pentru că mă tem că voi nu veţi fi în stare să împărăţiţi în pace şi să apăraţi ţara de vecinii cei vicleni. Dacă-mi veţi aduce însă apă de la fântâna Zânei Zorilor, ca să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi şti că am feciori voinici, pe care mă pot răzema.

        Aşa zise împăratul. Petru-şi luă pălăria de pe prispă şi se duse să spună fraţilor săi ce-a auzit. Feciorii împăratului se puseră la sfat şi gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între fraţii cei buni. Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun şi mai frumos puse şaua pe el şi apoi luă ziua-bună de la casă şi masă. "Mă duc, zise către fraţii săi, şi dacă nu voi veni într-un an, o lună, o săptămână şi o zi cu apă de la fântâna Zânei Zorilor să vii tu Costane după mine". Se duse.

        Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei.

        Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prapastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia "ziua-bună" de la ţară.

        Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.

        Florea nici nu mai aşteptă ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal şi se duse ca şi când nici n-ar fi fost aici.

        Balaurul suspină o dată şi pieri fără de urmă.

        Trecu o săptămână! Florea nu mai veni; trecură două; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o lună; Costan începu a alege între cai. Când crăpară zorile de un an,o lună, o săptămână şi o zi, Costan se sui pe cal, îşi luă ziua-bună de la frate-său mai mic. "Să vii şi tu, dacă voi pieri şi eu" zise şi se duse cum s-a fost dus frate-său.

        Balaurul de la punte era acum mai înfricoşat; capetele lui erau mai îngrozitoare şi fuga voinicului mai repede.

        Nu se mai auzi de amândoi fraţii: Petru rămase singur.

        – Mă duc şi eu în urma fraţilor mei, zise el într-o zi către tatăl său.

        – Apoi mergi cu Dumnezeu, îi zise împăratul, doară vei avea mai mult noroc decât fraţii tăi.

        Şi cel mai tânăr fecior al împăratului luă dară "ziua-bună" şi porni către marginea împărăţiei.

        Pe puntea cea mare stătea acum un balaur şi mai mare şi mai grozav, cu fălcile şi mai înfricoşate şi mai deschise. Balaurul avea acum nu trei, ci şapte capete.

        Petru stătu în loc când văzu dihania asta înfricoşată. "Feri din cale!" strigă apoi. Balaurul nu feri. Petru mai strigă o dată şi încă de a treia oară; după aceea se repezi la el cu sabia scoasă. Îndată i se întunecă cerul de nu văzu alta decât foc! Foc în dreapta, foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate şapte capetele.

        Calul începu a horcăni şi a se arunca în două picioare încât voinicul nu putea să lupte cu sabia. "Stai! c-aşa nu-i bine!" zise el şi se coborî de pe cal. În mâna stânga calul, în mâna dreapta sabia. Nici aşa nu merse: Făt-Frumos nu vedea alta decât foc şi văpaie.

        – Acasă după alt cal mai bun! Petru zise, încălecă şi se duse ca iarăşi să vină. Când sosi acasă, îl aşteptă lăptătoarea sa baba Birsa în poarta curţii.

        – Hei fătul meu Petre! am ştiut cum că iară ai să vii fiind-că n-ai plecat bine.

        – Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate trist.

        – Vezi, dragul meu Petre, începu a-l învăţa acuma baba, tu nu vei putea merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călări pe calul pe care a călărit tată-tău împăratul în tinereţea sa; mergi, întreabă unde şi care e calul acela. După aceea încalecă şi te du.

        Petru mulţumi de învăţătură şi apoi se duse, ca să întrebe de treaba calului.

        – Neagra-ţi fie lumina! se răsti acum împăratul. Cine te-a învăţat ca să mă întrebi tu pe mine aşa? Cu de-a bună samă vrajitoarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de când am fost eu june: cine ştie pe unde au putrezit oasele murgului meu de atuncea?! În podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu. Atâta am şi mai mult nimic din cal.

        Petru icni supărat şi spuse babei "cum şi ce".

        – Aşteaptă numai – strigă baba râzând de bucurie. Dacă stă lucrul aşa, apoi stă bine. Du-te şi adă bucata din frâu. Doară voi şti eu face un lucru cu cale din ea.

        Podul era plin de frâie, de şele şi de curele. Petru alese cele mai roase, mai ruginite şi mai neîngrijite şi le duse babei, ca să facă precum a fost zis. Baba luă frâiele, le afumă cu fum de tămâie, zise peste ele o zicălă din cuvinte mărunţele şi grăi după aceea către Petru:

        – Ia frâiele şi dă cu ele de poarta casei.

        Petru făcu precum i se zise ca să facă.

        Vraja babei a fost bună. Abia dete Petru cu frâiele de poartă se şi întâmplă… nu ştiu cum… un lucru înaintea căruia Petru stete uimit… Un cal stătea înaintea lui decât care lumea n-a văzut mai frumos! Cu o şa plina de aur şi pietre scumpe cu nişte frâie, la care să nu priveşti că-ţi piere lumina ochilor.

        Frumos cal frumoasă şa şi frumoase frâie pentru Făt-Frumos.

        – Sari voinice în spatele Murgului, strigă baba facând cruce peste cal şi călăreţ: mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte şi intră în casă.

        După ce Petru sări pe cal simţea cum că de trei ori este mai puternic la braţ şi de atâtea ori mai pietros la inimă.

        – Să te ţii bine stăpâne, c-avem cale lungă şi trebuie să mergem iute. Aşa zise Murgul; dar şi-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară – cum nu s-a dus şi nici n-a zburat cal şi vonic înainte de aceea.

        Pe punte stătea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie! Hei! dar şi-a aflat voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începu a se sufleca la mâneci şi a scuipa în palme: "Feri din cale!" Balaurul începu a scuipa la foc.

        Petru nu mai făcu dară multă vorbă, ci scoase sabia şi se grăbi să se repeadă spre punte.

        – Stai! astâmpără-te stăpâne!, grăi acuma Murgul, "fă cum zic: înţepeneşte-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia şi stai gata, că avem să sărim peste punte şi balaur. Când vei vedea apoi că suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul cel mai mare, şterge cu mâneca sabia de sânge şi o băgă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la pământ".

        Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, şterse sângele, băgă fierul în teacă şi fu gata pe când simţi pământul sub picioarele calului.

        Aşa trecură puntea.

        – Să mergem mai departe, începu Petru vorba după ce mai privi o dată îndărăt la ţara sa.

        – Să mergem! îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stăpâne cum să mergem? Să mergem ca vântul? Să mergem ca gândul? Să mergem ca dorul? Sau să mergem chiar ca blestemul?

        Petru privi înainte şi nu văzu alta decât cer şi pământ… un pustiu la a cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.

        – Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste măsura să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca gândul, una ca dorul şi una ca blestemul. Până ce n-ajunseră, în crăpatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.

        – Stai acum! Dă în paşi! Să văd ce n-am mai văzut, strigă Petru ştergându-se la ochi ca omul care se trezeşte din somn, sau ca acela care vede ceva şi-i pare că numai îi pare… ‘Naintea lui Petru se întindea o pădure de aramă… cu copaci, pomi şi poame de aramă, cu frunze de aramă, cu tufişuri, iarbă şi flori care de care mai frumoase tot de aramă…

        Petru stătu şi privi cum priveşte adică omul, care vede ce n-a mai văzut şi despre ce n-a mai auzit. Intră în pădure.

        Florile de pe marginile căii începură a se lăuda şi a îndemna pe Petru ca să le rupă şi să-şi facă cunună din ele…

        – Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă şi dau putere celui ce mă rupe, zicea una.

        – Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie pe acela-l iubeşte cea mai frumoasă nevastă din lume, zicea alta… şi iarăşi se mişcă alta… şi alta… care de care mai frumoasă şi mai dulce la vorbă, până ce n-ademeniră pe Petru ca să le rupă.

        Murgul sări în lături când văzu că stăpânul său pleacă după flori..

        – Pentru ce nu rămâi în pace?! zise Petru cam cu răstita.

        – Nu rupe, că nu e bine să rupi! zise Murgul sfătos.

        – Pentru ce să nu fie bine?

        – Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are să se lupte cu Vâlva pădurii!

        – Ce vâlvă?!

        – Acum dă-mi pace! Ascultă de mine: priveşte la flori; nu rupe însă din ele, ci rămâi în pace. Aşa zise calul, şi mersera în paşi mai departe.

        Petru o ştia din păţite cum că e bine s-asculte de Murgul; îşi rupse dar gândul de la flori. În zadar însă! Dacă se pune odata necazul pe capul cuiva, nu scăpa de s-ar şi feri din toate puterile…

        Florile tot i se îmbiau şi el tot într-una slăbea din inimă:

        – Fie ce e dat să fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea şi Vâlva pădurilor. Să văd, ce e? Cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita să mor de ea, voi muri şi aşa; dacă nu… apoi scap… să fie o sută şi-o mie de iele! Se puse la rupt de flori…

        – N-ai făcut bine! zise acum Murgul plin de grijă. Dacă ai făcut-o, însă e făcută! te încinge acuma şi fii gata de luptă, că acuş, vine Vâlva!

        Abia rosti Murgul vorba, abia fu Petru gata cu cununa… până ce şi începu un vânt uşor din toate părţile.. Din vânt se făcu vifor… Viforul crescu… crescu până ce nu se văzu alta decât întunerec şi noapte… şi iară numai noapte şi întunerec… Lui Petru îi părea, cum că a luat cineva lumea în spate şi a încărcăt-o la fuga cu ea, aşa se cutremura pământul sub el.

        – Frică ţi-e? întrebă murgul scuturând din coamă.

        – Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inima, deşi spatele începu a-i furnica. Dacă e acuma aşa, aşa apoi fie cum e!

        – Nici nu-ţi fie frică! începu a-l îndemna Murgul. Ia frâul de la mine din cap şi umblă ca să înfrâni Vâlva cu el.

        Alta nu mai zise, căci Petru nici nu avu timp să desfrâne cum se cade până ce şi ajunse Vâlva la ei…

        Petru nu putea privi la ea… aşa era de grozavă şi de înfricoşată.

        Cap n-are… dar nici fără cap nu e…

        Prin aer nu zboară… dar nici pe pământ nu umblă… Are coamă ca şi calul, coarne ca cerbul, faţă ca ursul, ochii ca dihorul şi trupul e de toate… numai de fiinţă nu… Aşa era Vâlva când se repezi către Petru.

        Petru se sprijini în fere, se ridică în picioare şi începu a lucra când cu sabia, când cu braţul, iar sudorile mergeau după el că pârâul.

        Trecu o zi şi o noapte; lupta nu mai ajunse la capăt.

        – Stai… Să ne mai întărim oleacă! zise Vâlva râsuflând cu greu.

        Făt-Frumos lăsă spada în jos.

        – Nu sta! strigă murgul cu grăbita.

        Petru iarăşi începu a lucra din toate puterile.

        Vâlva râncheză acuma o dată ca şi calul… apoi urlă ca lupul… şi se repezi din nou la Petru.

        Lupta mai curse o zi şi o noapte şi mai înfricoşată ca până acuma. Petru simţea abia că se mai poate mişca de obosit ce era.

        – Stai acuma, că văd că am cu om de lucru! Stai, zise Vâlva şi de-a două oară. Stai! Să ne împăcăm.

        Petru se luptă mai departe deşi abia mai putea răsufla.

        – Nu sta! vorbi Murgul.

        Dar nici Vâlva nu se mai repezi ca până acuma, ci începu a se purta mai cu cale şi treabă, cum se poartă adică toate când nu mai simt putere în sine.

        Aşa curse lupta până-n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a crepeţi, Petru făcu ce făcu, destul că aruncă frâul în capul Vâlvei obosite… Deodata se făcu din Vâlva un cal, cel mai frumos din lume.

        – Dulce-ţi fie viaţa, că mă scăpaşi de la robie! zise acuma Vâlva prefăcută în cal şi începu a se dezmierda cu Murgul.

        Mai în urmă înţelese Petru din vorbă şi cuvânt cum că Vâlva nu fusese alta decât un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfânta Miercure înainte de asta, cu atâtea şi atâtea sute de ani.

        Petru legă Vâlva de calul său, se sui pe ea şi se puse din nou pe cale… Cum a mers? Nici nu e nevoie să spun. Repede a mers… până ce n-a ieşit din pădurea cea de aramă.

        – Stati pe loc! Daţi în paşi să văd ce n-am văzut! zise Petru mai odată când ieşiră din pădurea cea de aramă. Inaintea lui se întindea acuma o pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiş mai strălucitor, cu flori mai frumoase şi mai ademenitoare – el intră în pădurea de argint.

        Florile începură a vorbi încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din pădurea de aramă.

        – Să nu mai rupi din flori zise Vâlva cea legată de Murgul, căci frate-meu e de şapte ori mai puternic decât mine.

        Nu se opri însă Făt-Frumos cel fără de frică! Abia trecu una două, până ce Petru şi începu a rupe flori şi a le împleti în cunună.

        Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremura mai tare decât în pădurea de aramă; Vâlva pădurii de argint se repezi la Petru c-o grozăvie de şapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de aramă. Nici el nu fu însă leneş! Lupta mai curse o dată trei zile şi trei nopţi; şi-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru înfrâna şi pe a doua Vâlva.

        – Dulce-ţi fie fericirea, că m-ai scos de la robie! zise şi astă-dată Vâlva, apoi se întinseră la cale cum s-au mai întins şi până acum.

        – Ho, staţi pe loc! Daţi în paşi!. Să văd, ce n-am mai văzut încă, strigă călăreţul acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi, fiindcă se temea că-i va pieri lumina de razele ce veneau din pădurea cea de aur.

        El mai vazuse lucruri minunate, dar despre aşa ceva nici nu a visat până acuma.

        – Să stăm pe loc! Că nu e bine, strigară caii deodată.

        – Pentru ce să nu fie bine? întrebă Petru.

        – Tu iarăşi ai să rupi din flori. Ştiu că nu te va răbda firea! Şi fratele nostru cel mai tânăr e de şaptezeci şi şapte de ori mai puternic şi mai grozav decât noi toţi trei laolaltă. Să înconjurăm dar pădurea! Aşa vorbi Murgul.

        – Ba nu! răspunse Petru, să mergem! Să le vedem pe toate dacă am văzut ceva. N-aveţi frică, nici eu n-am!

        Nu e nevoie să spun, cum că Petru iarăşi a făcut făcut-o… Doamne! dar cum să nu o facă.

        Abia împletită cununa, până ce şi începu să fie ceva cum n-a mai fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se cutremura mai mult. Se făcea nu ştiu ce şi nu ştiu cum… destul că lui Petru îi părea c-a intrat cineva în miezul lumii şi a început s-o întoarcă pe dos. Grozav era ce era şi înfricoşat… şi… să ferească Dumnezeu!

        – Vezi aşa! zise Murgul supărat, dacă n-ai putut rămânea în pace.

        Petru văzu că nu mai vede nimic, începu a simţi că nu mai simte nimic şi dete a pricepe că nu mai are ce să priceapa; tăcu dară şi nu zise nimic, ci se încinse şi se făcu gata de luptă. Vie acuma Vâlva! strigă după aceea. Sau mor sau îi pun frâul în cap!

        Abia zise vorba până ce şi văzu apropiindu-se către dânsul… o negură deasă venea către Petru. Aşa era de deasă negura asta, încât Petru nici pe sine însuşi nu se putea vedea în ea.

        – Ce e asta?! strigă el cam înspăimântat când începu a simţi că-l doare din toate părţile. Se înspăimântă însă şi mai tare, când văzu că nici el singur nu-şi aude vorba în negura cea deasă.

        Începu dar a da cu sabia în dreapta şi în stânga pe dinainte şi pe dindărăt a da din toate părţile şi din toate puterile care le mai avea… cum face adică omul, care vede că acuma nu e bine. Aşa lucra el o zi şi o noapte fără să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar şi începu a crede că nici nu mai trăieşte, ci a murit acuma de mult.

        Deodată începu a se desface negura… În zorile zilei a doua, negura se resfiră de tot, şi pe când se ridică soarele pe cer, înaintea ochilor lui Petru era lumină ca lumina.

        Lui îi păru acuma că se născuse din nou. Vâlva? peri ca-n palmă.

        – Rasuflă acuma o dată, că iară va să înceapă lupta din nou! zise Murgul.

        – Ce-a fost asta? întrebă Petru.

        – Vâlva, răspunse Murgul, Vâlva a fost prefăcută în negură… Răsuflă numai că iarăşi vine!

        Nici n-a zis-o bine Murgul asta, nici n-avu Petru vreme ca să răsufle până ce şi văzu că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu ştia ce e… o apă, însă nu e ca apă că-ţi pare că nu curge pe pământ, ci zboară cumva sau ce face… destul că urme nu are şi pe sus nu zboara… Aşa ceva ce nu e!

        – Vai! strigă Petru.

        – Ţine-te şi dă, nu sta! zise Murgul…, şi nu mai zise după aceea nimica, că-i astupă apa gura.

        Lupta se începu din nou… Petru dădu o zi şi o noapte necurmat fără ca să fi ştiut în ce şi se luptă fără să ştie cu cine… Când se apropiară zorile zilei a doua, începu a simţi cum că slăbeşte din picioare.

        – Acuma pier! strigă cam supărat; însă pentru aceea începu a-şi întări inima şi a da încă mai ţapăn… Soarele răsări pe cer, apa pieri fără să se ştie cum şi când.

        – Răsuflă! grăi Murgul, răsuflă că n-ai multă vreme, Vâlva vine pe loc! Petru nu mai zise nimic, că nici nu ştia săracul de el ce să mai facă de obosit ce era. Se aşeză dară mai bine în şa, strânse mai bine de sabie şi aşteptă aşa gătit, ca să ajungă ce vedea că vine…

        Aşa cum, nu ştiu cum, ca şi când se visează omul, că vedea ceva ce n-are ce are şi are ce n-are, aşa îi parea lui Petru că ar fi Vâlva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Vâlva pădurii de aur când s-a dus de două ori cu ruşine?! Zbura pe picioare şi umbla pe aripi… era cu capul dinapoi şi cu coada dinainte, cu ochii în piept şi cu pieptul în frunte… şi cum mai era încă – numai Dumnezeu ar şti s-o spună!

        Pe Petru îl trecură fiorii o dată din sus în jos, o dată din jos în sus, o dată cruciş, şi o dată curmeziş; după aceea întări inima şi începu a lucra cum a mai lucrat şi… n-a mai lucrat. Trecu ziua. Petru începu a slăbi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru începură a i se împăienjeni ochii. Când ajunse la miezul nopţii, Petru simţi cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu ştia cum şi când a ajuns la pământ; destul că nu mai era pe cal. Când începu a se dezveli ziua din noapte, Petru nu mai putea sta în picioare, ci se lăsă în genunchi.

        – Nu te lăsa; mai ţine-o încă oleacă! strigă Murgul când văzu că slăbesc puterile stăpânului său.

        Petru se şterse cu mâneca cămăşii de sudori. Îşi încordă toate puterile şi se ridică încă o dată în picioare.

        – Loveşte acuma Vâlva cu frâul peste bot! zise Murgul.

        Petru făcu precum îi zise.

        Vâlva râncheză o dată ca armăsarul, încât lui Petru îi părea c-o să asurzească, apoi sări la Petru, deşi abia se mişca şi ea de obosită ce era.

        Lupta nu mai curse mult. Petru făcu ce făcu şi puse frâul şi la astă Vâlva pe cap…

        Pe când se făcea ziua cum se cade, Făt-Frumos călărea pe al patrulea cal.

        – Frumoasă-ţi fie nevasta, că m-ai scos de la robie! zise Vâlva.

        Plecară, se duseră şi pe când se învăluia ziua cu noaptea ajunseră spre marginea pădurii de aur. Cum mergeau aşa pe cale, lui Petru începu a i se urî şi ca să facă şi el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.

        – Ce să fac cu trei cununi? începu a vorbi aşa singur. Destul îmi fie una. Ţiu pe cea mai frumoasă.

        Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de argint şi ţinu numai pe cea de aur la sine.

        – Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descalecă şi le ridică că-ţi vor prinde încă bine.

        Petru făcu precum i se zise şi merse mai departe.

        Când era soarele de-o palmă de la pământ aşa de către seară când încep musculiţele a se aduna, călăreţul nostru ajunse chiar la marginea pădurii. Naintea lui se întindea un pustiu mare… mare… cât vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

        Caii se opriră în loc.

        – Ce e? întrebă Petru.

        – Nu e bine! răspunse Murgul.

        – Pentru ce să nu fie bine?!

        – Intrăm în împărăţia Sfintei Miercuri. Cât vom merge prin ea, nu vom da de alta decât de frig şi iarăşi de frig. Pe marginile căii vor fi focuri din focuri şi eu mă tem că tu vei merge să te încălzeşti.

        – Şi pentru ce să nu mă încălzesc?

        – Nu e bine să te încălzeşti! răspunse Murgul cu grijă.

        – Intră! grăi Petru fără frică, dacă trebuie, voi şti răbda la frig.

        Pe cât Petru intra mai adânc în împărăţia Sfintei Miercuri, pe atâta simţea mai tare că nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger… Dar frig şi ger încât îngheţa măduva în oase… Dar nici Petru nu era făcut de picioroange! Voinic a fost la luptă, voinic rămase şi la răbdare.

        Pe marginea căii tot foc din foc şi lângă focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase şi mai ademenitoare. Lui Petru începu a i se îngheţa răsuflarea din gură, dar el nu se lăsă, ci însă porunci Murgului ca să meargă la pas.

        Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger şi frig, nici nu se poate spune, căci fiecare ştie cum că în împărăţia Sfintei Miercuri nu e frig… numai iac-aşa, ci frig, frig…, încât îngheaţa şi viţelul în vacă… încât crăpă şi stâncile de ger ce e…

        Aşa zău e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fără necaz… scrâşnea din dinţi şi nimic mai mult, deşi a fost înţepenit, încât nici nu mai putea clipi.

        Aşa ajunseră la Sfânta Miercuri.

        Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului şi intră în coliba Sfintei Miercuri.

        – Buna ziua, Maică!

        – Mulţumim, voinic friguros!

        Petru râse o dată dar nu răspunse nimic.

        – Voinic ai fost, îi zise acuma Sfânta Miercuri bătându-l pe umeri. Acuma să-ţi dau câştigul. Se duse după aceea, deschise un serin ferecat şi scoase din el o cutie mică: iacă, zise mai departe, cutia e dată din bătrâni ca să nu o poarte decât acela care a trecut prin împărăţia frigului. Na-ţi-o şi poartă grijă de ea că-ţi va prinde încă bine. Când o deschizi, îţi vine veste de unde tu numai vrei şi ştire adevarată din ţara ta.

        Petru mulţămi de vorbă şi de dar şi se sui pe cal şi porni mai departe.

        După ce se departă de o azvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.

        – Ce e poruncă? întrebă nu ştiu ce din cutie.

        – Veste îmi adă de la taica, porunci Petru cam cu frică.

        – Şade la sfat cu bătrânii! răspunse cutia.

        – Merge-i bine?

        – Zău aci cam rău, că-i supărat!

        – Cine îl supără? întrebă Petru acum mai aspru.

        – Fraţii tăi Costan şi Florea! răspunse iarăşi din cutie. Pe cum îmi pare mie cer împărăţia de la el şi bătrânul zice că n-ar fi vrednici de ea.

        – Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut! strigă acuma Petru. Închise după aceea cutia şi o băgă în traistă.

        Se duseră cum se ducea năluca, cum umblă vântoasele şi gonesc în miezul nopţii pricolicii. Cât au mers aşa nici nu se poate spune… Au mers mult… foarte mult!

        – Stai! să-ţi mai dau un sfat! zise Murgul într-un târziu.

        – S-auzim! grăi Petru.

        – Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n-a mai fost. Să rămâi voinic! Să nu te tragi la răcoare că nu e bine.

        – Mergi! răspunse Petru. Nu-ţi fie frică, dacă n-am îngheţat nici nu mă voi topi. Hm! aici era o căldură încât se topeşte şi măduva în oase… Căldură adecă cum nu poate fi decât în împărăţia Sfintei Joi.

        Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura era mai mare… De la o vreme începură a se topi chiar şi potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ştergea cu mâneca şi mână în goană mai departe.

        De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, era însă şi un alt lucru care pe Petru îl supără încă mai tare. Pe lângă cale tot câte la o azvârlitură bună de departe una de alta erau nişte văi răcoroase cu nişte izvoare reci şi astâmpărătoare. Când Petru privea la ele, simţea că i-a secat inima şi i s-a uscat limba în gură de sete ce-i era.

        Pe lângă izvoare erau tot crini, viorele şi trandafiri, prin iarba cea molcuţă şi pe ele odihneau nişte fete, frumoase, doamne! încât nici nu pot fi mai frumoase.

        Lui Petru îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă aşa lucruri ademenitoare. – Vino, voinice, la răcoare! Vino! Stai de vorba! îl chemau fetiţele.

        Petru dădea din cap şi nici nu zicea nimic, că i s-a oprit şi graiul.

        Mult au mers aşa, foarte mult!

        Deodata simţiră că începe căldura a se mai stâmpăra. Din departe, pe un deal se vedea o colibă; aici locuia Sfânta Joi.

        Petru trase spre ea.

        Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieşi în cale şi-i zise "Ziua bună" lui Petru.

        Petru îi mulţumi… precum e acuma datina la oameni cu cinste şi nărăveală, prinseră după aceea vorba… cum prind adică oamenii ce nu s-au mai văzut încă. Petru spuse veste de la Sfânta Miercuri, vorbi despre patimile sale şi despre calea în care a pornit şi luă ziua bună, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine ştie cât mai avea să meargă până la Zâna Zorilor!"

        – Mai stai oleacă! grăi Sfânta Joie, să-ţi mai zic o vorbă. Acum intri în împărăţia Sântei Vineri: să treci şi pe la ea şi să-i spui "sănătate şi voie bună" de la mine. Când vei merge apoi către casă, să vii iarăşi pe la mine, că am să-ţi dau ceva, care îţi va prinde bine.

        Petru mulţămi de vorba şi de toate, plecă după aceea mai departe.

        Abia merseră cam aşa cât ţine o pipă de tutun până ce şi ajunseră într-o ţară nouă.

        Aci nu era cald, dar nici nu era frig, ci… aşa cumva între ele… cum e colea primăvara, când încep a se înţărca mieii. Petru începu acum a răsufla mai stâmpărare. Era însă un pustiu… numai nisip şi scai. Oare ce să fie aceea? întrebă Petru dând cu ochii de aşa ceva ca şi o casă însă departe… foarte departe! tocmai până unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.

        – Aceea e casa Sfintei Vineri, răspunse Murgul. Dacă mergem bine poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.

        Aşa şi fu… Noaptea se făcu noapte. Făt-Frumos se apropie cu încetul de casa cea depărtată.

        Peste pustiu se vedeau o mulţime de năluci ce se goneau pe din dreapta, din stânga, pe dinaintea şi pe dindosul lui Petru.

        – Să n-ai nici o frică! zise Murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor… Se joacă prin aer aşteptând să vină şi vârcolacii. Aşa ajunseră până la casa Sfintei Vineri.

        – Cobori acuma şi intră în casă! zise Murgul. Petru voi să facă ce i se zise.

        – Stai nu fi aşa grăbit, vorbi Murgul mai departe. Să te învăţ mai nainte ce şi cum să faci. La Sfânta Vineri nu poţi intra, că e păzită jur împrejur de Vântoase.

        – Ce să fac dară?

        – Ia cununa cea de aramă şi te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Când vei fi acolo începe a striga: Vai, ce fete frumoase! ce îngeri! ce suflete de zâna! După aceea ridică cununa în sus şi zi: Dacă aş şti că ar primi careva cununa asta de la mine! dacă aş şti! şi aruncă cununa.

        – Şi pentru ce să fac aşa?, întrebă Petru… cum întreabă adică omul, care vrea să ştie că pentru ce face.

        – Taci, du-te şi fă! zise Murgul pe scurt şi Petru nu mai lungi vorba, ci făcu precum i se zise. Abia aruncă Petru cununa când se şi îngrămădiră Vântoasele peste ea şi începură a se bate, ca să o aiba care de care.

        Petru o luă acuma către casă.

        – Stai! strigă Murgul încă o dată. Încă nu ţi le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint apoi te du şi bate la fereastra Sfintei Vineri… Dacă te întreabă baba, cine e? tu să zici că ai rătăcit prin pustiu. Ea te va mâna îndărăt. Tu să nu te mişti, ci să zici: Ba zău! eu nu voi merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumuseţea Sfintei Vineri şi nu mi-am făcut opinci de oţel cu curele de viţel, nu am venit de nouă ani şi nouă luni, nu m-am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut şi păţit toate astea pentru ca să merg înapoi când voi ajunge la ea… Aşa să faci şi aşa să zici; de aici încolo grija ta să fie.

        Petru nu mai făcu vorbă, ci porni spre casă.

        Cum era aşa de noapte, Petru nici nu vedea casa Sfintei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungand la casă, nişte căini începură a lătra, când simţi ceva străin prin apropiere.

        – Cine se mănâncă cu câini? amară i-ar fi viaţa! strigă Sfânta Vineri mânioasă cum se cade.

        – Eu sunt, Sfântă Vineri, eu! zise Petru răsuflând o dată cu greu, ca omul care ar vrea să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu şi n-am unde să dorm peste noapte. Aici tăcu, nu cuteză să zică mai mult.

        – Unde ţi-ai lăsat calul?, întrebă Sfânta Vineri cam aspru. Petru sta în chibzuri, nu ştia să minta ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse nimic.

        – Mergi cu Dumnezeu, fătul meu! Eu n-am loc să-ţi dau, zise Sfânta Vineri şi se retrase de la fereastră.

        Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.

        Abia-şi sfârşi Petru zicala până ce şi văzu, cum că Sfânta Vineri deschise fereastra vorbind către el cu vorbă dulce şi blânda:

        – Să văd cununa fătule! Petru-i întinse cununa.

        – Vino în casă! zise Sfânta Vineri, nu te teme de câini, că ei înţeleg voinţa mea. Aşa şi făcu… Câinii începură a mişca din coadă mergând în urma lui Petru, cum merg după om când vine seara de la ţarină.

        Petru zise "bună seara", când intră în casă, îşi puse pălăria pe vârful cuptorului şi se aşeză pe pomnol după ce i se zise să şadă.

        Acuma se vorbi… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre răutatea oamenilor şi despre alte lucruri ca astea… fără nici o treabă şi preţ… Precum se vedea, Sfânta Vineri era foarte supărată pe oameni; iar Petru-i dădea în toate dreptate, cum se cade adică omului care şade la masa altuia.

        Doamne! dar şi bătrână era baba asta!

        Eu nu ştiu de ce privea junele de Petru aşa de-a-deochiul la ea. Doara voia să-i numere creţurile din faţă?!

        Poate! Ar fi trebuit însă, ca să se nască de şapte ori cât un om într-o viaţă pentru ca să poată ajunge la capăt cu număratul…

        Sfintei Vineri îi râdea inima de bucurie, când vedea cum că Petru se pierde cu totul în privirea ei. Când nu era încă ce este, începu Sfânta Vineri vorba, când lumea încă nu era lume, atunci m-am născut eu, şi eram atât de frumoasă fiind copilă, încât părinţii mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze de frumuseţea mea… Când s-a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, şi de minunat ce s-a minunat de frumuseţea mea, lumea m-a deochiat… De atunci se face pe toată suta de ani câte o crestătură pe fruntea mea… şi acuma-s bătrâna. Sfânta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de tristă şi de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru, cum că tată-său era odată împărat mare şi puternic, şi născându-se vrajba între el şi Zâna Zorilor, care împărăteşte în ţara vecină, fusese batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Începu apoi a vorbi câte rele toate despre Zâna Zorilor… Petru ce să mai facă şi el? Asculta şi el. Dacă mai zicea şi el câteodată: Aşa e zău aici! Ce alta se poate face?

        – Dar să-ţi dau un lucru, dacă eşti voinic şi vrei să mi-l faci, grăi Sfânta Vineri cam pe când începură a fi somnoroşi. Este la Zâna Zorilor o fântână. Cine bea din apa ei, acela înfloreşte ca trandafirul şi ca viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă… Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Împărăţia Zânei Zorilor e păzită de fel de fel de fiare şi zmei îngrozitori. Să-ţi spun însă ceva şi să-ţi dau un lucru.

        După ce vorbi aşa, Sfânta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate părţile şi scoase din el un fluieraş mic micuţ. Vezi tu fluieraşul ista? grăi către Petru, mi l-a dat un moş bătrân încă de când eram tânără. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme… doarme… până ce nu-l mai aude. Tu să iei fluieraşul şi să tot cânţi din el cât vei fi în Împărăţia Zânei Zorilor. Nimeni nu te va atinge, căci toată lumea va dormi.

        Petru spuse acuma în ce cale a pornit şi ce treabă cearcă. Sfânta Vineri se bucură şi mai tare. N-au mai stat mult de vorbă… Dar cum să şi stea când a fost trecut acuma miezul nopţii bine, binişor. Petru luă "noapte bună", băgă fluieraşul în teacă şi se sui în podul casei, ca să mai doarmă şi el de la o vreme. Pe când se revărsau zorile, Petru era în picioare; luceafărul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, până când el s-a şi fost sculat… Luă un troc mare, îl umplu de jăratec şi se duse ca să hrănească caii. După ce Murgul mâncă câte de trei ori trei, iară ceilalţi cai câte trei trocuri pline de jar. Petru trase la fântână, adăpă şi se făcu gata de cale.

        – Stai! strigă Sfânta Vineri de la fereastră. Mai am să-ţi zic o vorbă! Să-ţi mai dau un sfat…

        Petru s-apropie de fereastră.

        – Lasă un cal aici şi pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei ajunge la Împărăţia Zorilor.

        Aici descalecă şi intră pe jos… Când vei veni apoi îndărăt, aşa să vii, ca toţi trei caii să-ţi rămâna în cale, s-ajungi pe jos.

        – Aşa am să fac! grăi Petru voind să plece.

        – Nu te grăbi, că n-am gătit încă, vorbi Sfânta Vineri mai departe. Să nu priveşti la Zâna Zorilor că ea are ochi care vrăjesc şi priviri care răpesc minţile. E urâtă, atâta de urâtă încât nici nu-ţi pot spune. Are ochi de buhă, faţă de vulpe şi gheare de mâţa. Auzi?! să nu priveşti la ea… Şi Dumnezeu să te aducă întreg şi sănătos, fătul meu Petre!

        Petru mulţămi de vorbă şi învăţatură şi nu se opri mai mult… Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorbă! Lăsă pe Murgul ca să pască, se întinse apoi la cale.

        Departe… departe… unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de vorba cu florile, acolo se vedea o roşeaţă cam aşa cum e cerul colea în zorile de primăvară, dar mai frumos şi mai minunat! Acolo era cetatea Zânei Zorilor.

     



Împărtăşeşte-ne opinia ta::