Povestea lui Harap-Alb - Ion Creangă

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei.

        Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

        Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.

        Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:

        - Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.

        Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice:

        - Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.

        - Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti în stare a cârmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţi-or trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu bine, fătul meu.

        Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie.

        Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.

        - Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu.

        - De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.

        - Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaşte sunt destule". Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?

        - Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.

        - Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva… şi popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de pâine". De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…

        Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare şi primind şi el carte din mâna tată-său către împăratul, îşi ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, şi merge, până se înnoptează bine. Şi când prin dreptul podului, numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări în două picioare şi a da înapoi. Şi fiul craiului, văzând că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:

        - Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: "Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem".

        - Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta urşii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăţine-meu, că aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice… Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.

        - Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneţi-mi: ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!

        Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

                                La plăcinte, înainte

                                Şi la război, înapoi.

        Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după milostenie.

        - Da’ ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.

        - Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

        - Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.

        - Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

        - Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.

        - Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?

        - Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!

        Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:

        - Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult., De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşte pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape din multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!

        Şi pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălţându-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit de spaimă şi mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se înfăţişază înaintea tată-său, zicând:

        - Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în cale.

        - Lucru negândit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă vrei şi vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întâlneşti cu scârba în drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea.

        - Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc şi eu într-un noroc şi cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce.

        Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene, a zis:

        - Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:

                                Voinic tânăr, cal bătrân,

                                Greu se-ngăduie la drum!

        D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om! Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele.

        - Tată, atâta cer şi eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba.

        - Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume.

        - Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.

        Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi şi trage atunci cu frâul în cap, zicând:

        - Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!

        Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: "Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu aşa cal, mai bine pedestru".

        Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:

        - Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gură, încalecă, şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos, întreabă:

        - Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?

        - Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti.

        - Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie, şi de-acum înainte sunt gata să te întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc: ca vântul ori ca gândul?

        - De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.

        - Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te duc unde vrei.

        Fiul craiului, încălecând, îl netezeşte pe coamă şi zice:, Hai, căluţul meu! Atunci calul zboară lin ca vântul, şi când vântul a aburit, iaca şi ei la crai în ogradă au sosit.

        - Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de gură. Dar aista cal ţi l-ai ales?

        - Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut prin multe locuri şi nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi duce şi eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea.

        Şi zicând aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la oblânc, îşi ia merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi a treia zi către seară porneşte şi el, mergând din pasul calului. Şi merge el, şi merge, până se înnoptează bine. Şi, prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte, mornăind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi fiul craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:

        - Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului descalecă, şi tată-său, cuprinzându-l în braţe, îl sărută şi-i zice:

        - Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele! Na-ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.

        Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi şi le zice:

        - Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu ştie când ne-om mai vedea!

        Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturându-se, mai arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi merg ei o zi, merg două, şi merg patruzeci şi nouă, până ce de la o vreme le intră calea în codru şi atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân şi zice cu îndrăzneală fiului de crai:

        - Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine.

        - Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se ţintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă las în voia întâmplării, şi apoi, dând pinteni calului, porneşte.

        Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut:

        - Bună calea, drumeţule!, Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului., Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vra să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: La calic slujeşti, calic rămâi. Când aş da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt şugubeţe; de unde ştii cum vine întâmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.

        - Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea, şi dând iar pinteni calului, porneşte mai repede.

        Şi mergând el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un loc se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde să meargă.

        - Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai; parcă a pierit sămânţa omenească de pe faţa pământului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata aşa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr’ de rău. Şi tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos, şi, prefăcându-şi glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând:

        - Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bezmetici le-a curmat zilele. Şi eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ţi un ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere.

        - Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânşii nici în clin, nici în mînecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi.

        - Hei, hei! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ş-apoi, când este la adicălea, te-aş întreba: ca’ ce fel de zăticneală ai putea să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de păr şi de coate-goale nu se plânge nimene. Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca odată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa uşor de d-ta, căci aşa sunt eu în felul meu, ştiu una şi bună: să-mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Şi când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul ista îţi duc vergile.

        - Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieşit până acum înainte încă doi spâni, şi cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede că asta-i ţara spânilor şi n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.

        Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Şi mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia, oţărându-se, şi varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:

        - Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete.

        - Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită şi ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiţi; acuş avem să dăm peste o fântână cu apă dulce şi rece ca gheaţa. Acolo vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, şi, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Şi cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană şi numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă.

        - Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât eşti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbeşte puţin şi, coborându-se în fântână, umple întâi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:

        - Ei, da’ ce răcoare-i aici! "Chima răului pe malul pârăului!" Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!

        Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând:, Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă simţesc de uşor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vină de îndemână după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana…

        Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta şi el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios:

        - Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!

        Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate?

        - Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie aşa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. Chiar acum aş putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţile tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş zice să te arunci. Şi, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea; şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pământului. Îţi place aşa să mai trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi fac…

        Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:

        - De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu.

        După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

        Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie.

        Şi cum ajung, Spânul se înfăţişază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Şi împăratul Verde, citind cartea, arde de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului.

        Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă la sine pe Harap-Alb şi-i zice cu asprime:

        - Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până atunci, na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?

        - Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos. Şi, ieşind, porneşte la grajd. Cu asta a voit Spânul să-şi arate arama şi să facă pe HarapAlb ca să-i ia şi mai mult frica.

        Fetele împăratului întâmplându-se de faţă când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de dânsul şi au zis Spânului cu binişorul:

        - Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni!

        - Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii.

        Ei, apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:

                                Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

                                Să mă mier ce m-a găsit.

        Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:

                                Viţa-de-vie, tot în vie,

                                Iară viţa-de-boz, tot răgoz.

        Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că Spânul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau mistui. Aşa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare.

        Amu, într-una din zile, cum şedea Spânul la ospăţ împreună cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, câţi se întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă şi nişte sălăţi foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului:

        - Nepoate, mai mâncat-ai sălăţi de aceste de când eşti?, Ba nu, moşule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune! O haraba întreagă aş fi în stare să mănânc, şi parcă tot nu m-aş sătura.

        - Te crede moşul, nepoate, dar când ai şti cu ce greutate se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când aşa, câte puţine, de poftă.

        Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ, zise împăratului:

        - Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de aceste şi din piatra seacă, mare lucru să fie!

        - Ce vorbeşti, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, şi încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa lui.

        - Ia las’, moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are să-mi aducă sălăţi întocmai ca aceste, şi încă multe, că ştiu eu ce poate el.

        Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice răstit:, Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine!

        Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, zicând:

        - Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?

        - Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!

        Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.

        Atunci calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi îşi arată puterile sale, zicând:

        - Stăpâne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului celuia, nu-i e vremea trecută.

        Şi odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezişul pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful munţilor, peste apa mărilor şi după aceea se lasă încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buraticul.

        Atunci Harap-Alb descalecă, şi spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpină în pragul uşii cerşetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.

        - Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt Sfânta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea să-ţi răpună capul cu orice chip şi de-aceea te-a trimis să-i aduci sălăţi din Grădina Ursului, dar i-or da ele odată pe nas… Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.

        Harap-Alb rămâne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el.

        - Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică ieşind şi lăsându-l în pace să se liniştească.

        Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Şi mai stând Sfânta Duminică oleacă în preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer şi cu una în pământ, mornăind înfricoşat. Şi cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. Şi mai stă din băut, şi iar începe a mornăi; şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mornăieşte, până ce, de la o vreme, încep a-i slăbi puterile şi, cuprins de ameţeală, pe loc cade jos şi adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.

        Atunci Sfânta Duminică, văzându-l aşa, într-o clipă se duce şi, deşteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopţii, îi zice:

        - Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată- tău, apucă pe ici tot înainte, şi cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai repede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.

        Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Şi când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezeşte, şi după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.

        După aceasta, Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi îşi ia sălăţile şi, încălecând, porneşte spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

        Şi mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăţie şi dă sălăţile în mâna Spânului.

        Împăratul şi fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:

        - Ei, moşule, ce mai zici?, Ce să zic, nepoate? Ia, când aş avé eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.

        - D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele.

        La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului nişte pietre scumpe, zicând:

        - Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi frumoase ca acestea de când eşti?

        - Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre?

        - Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneala mare şi noroc şi mai mare, umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la şapte ani o dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am.

        - Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este.

        Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice:, Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i vreme de pierdut!

        Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi zice:

        - Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul! De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul!

        - Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra morii şi să duci pielea la împărăţie…

        - Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise Harap- Alb.

        - Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte… Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: "Părinţii mănâncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii". Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului în frunte-i e pus." Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme…

        Harap-Alb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Şi apoi, încordându-se şi scuturându-se o dată voiniceşte, iară-şi arată puterile, zicând:

        - Ţine-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:

                                În înaltul cerului,

                         &nb



Împărtăşeşte-ne opinia ta::