Povestea unui gât de sticlă - H.C. Andersen

Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.

Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.

        Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă.

        - Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă.

Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată.

        - Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti…

        Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor.

        La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat "Lacrima Cristi", iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu.

        După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită.

        Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce.

        În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: "Prima calitate". Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor.

        Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar.

        - Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el.

        Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, rânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş.

        Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii.

        Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină.

        Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare.

        - Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură.

Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc.

        - Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei.

Tânărul a umplut iarăşi paharele.

        - Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta.

După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat:

        - Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni.

Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou.

        Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. "Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă."

        De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură.

        - Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei şi să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna.

Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeaşi pe care-o zvârlise în păpuriş în toiul voioşiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară.

        - Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei.

Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă.

        Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia se duce la fund.

        Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: "În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării". Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său şi de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri.

        Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei.

        Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume.

        După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere.

        Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a dat seama totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într-un dulap dintr-o mare încăpere.

        De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere.

        Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu.

        N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-şi mai amintea nimic.

        "Dacă n-aş fi fost aruncată în pod, poate c-aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…"

        Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui.

        "La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?" îşi zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt.

        Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă:

        - Au acoperit-o în aşa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart!

Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoştea.

        Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani.

        "Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!"

        După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea.

        Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure.

        În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte.

        La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul.

        Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme.

        "Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă pentru mine."

        Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca, din când în când, să-şi răcorească ciocul într-o farfurioară spartă.

        Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă.

        Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade.

        Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se rostogolea în fugă, dându-se peste cap.

        O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în ţăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul.

        Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei.

        - Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică.

Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă.

        Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul.

        Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor?

        Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră.

        - Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii mi-au secat de plâns şi s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale.

        Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?

        Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.





Împărtăşeşte-ne opinia ta::