Hoţu împărat - Petre Ispirescu

A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia la vremea cărunteţei dobândi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă când se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă dinpreună cu dânsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi într-un gând şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al împărăţiei.

        Acest împărat puse de gând ca pe fiul său să-l dea să înveţe toate meseriile şi toată procopseala cărturarilor.

        Fiul împăratului creştea într-o lună cât alţii într-un an. Când fu de opt ani, părea că este de optsprezece.

        Dacă văzu aşa, tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăţă filosofia şi citirea pe stele, de la cei mai iscusiţi dascăli, îl dete la cel mai meşter vraci, de învăţă şi meşteşugul leacurilor.

        Văzând tată-său, împăratul, că fiu-său are ţinere de minte grozavă şi ia în cap uşor cele ce i se arată, se umplu de mulţumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gândul său.

        Învăţând el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să înveţe toate meseriile. Cum auzea că în cutare cetate este câte vrun meşter mai dibaci şi că acea meserie nu se află pe la dânsul, îndată îl trimitea să înveţe şi acea meserie.

        Astfel umblă fiul împăratului din ţară în ţară, ca şi un pribeag, până ce învăţă toate meseriile de pre pământ. Şi întorcându-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfârşit; are să se strângă de pre drumuri.

        De bucurie că are un fiu aşa de procopsit şi de iscusit, tatăl său făcu o masă mare, unde chemă pe toţi împăraţii, vecinii lui, ca să le arate fiul său procopseala.

        Însuşi fiul împăratului porunci la bucătari şi le arătă cum să facă bucatele. Mesenii nu ştiau cum să mai laude gustul acestor bucate. Când, iată că vine şi fiul împăratului la masă. Se chefuiră, deci, şi ştii, vorba ăluia, vorba vorbă aduce. Începură împăraţii a-şi povesti despre judecăţile şi dreptăţile ce făcuse fiecare în împărăţia sa. Între altele, unul spuse că se va căi cât va trăi el, pentru că a osândit pe un om drept, învinovăţit fiind că ar fi furat nişte lucruri, pe când altul a fost hoţul, precum se dovedi mai în urmă.

        Cum auzi împăratul care dedese ospăţul, se întoarse către fiul său şi zise:

        – Ştiu că, dacă un împărat voieşte să fie drept şi adevărat stăpânitor supuşilor săi, trebuie să ştie toate meseriile, ca să cunoască prin însuşi ochii săi păsurile fiecăruia. De aceea, fătul meu, te-am dat să înveţi toate meşteşugurile. Nu mi-a venit în gând că şi hoţia este un meşteşug. Aceasta îţi rămâne să mai înveţi, după care te vei face un împărat ca Solomon împărat şi cum altul nu va mai fi pe lume.

        – Ii! tată, răspunse fiul de împărat, carele se ruşină şi se roşise ca o sfeclă, cum de mă osândeşti astfel ca pe un vinovat de codru?

        Şi sculându-se de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecât, peste aşteptarea tuturor, cu o slugă a lui credincioasă, aducând nişte scânduri, stinghii, drugi, odgoane şi pânze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, de clădi un fel de foişor.

        Gătindu-se foişorul, se urcă într-însul şi, învârtind nişte şuruburi şi nişte vârtejuri la nişte meşteşuguri ce avea acest foişor, începu a pluti în vânt şi, pe când se tot urca, el îşi luă ziua bună de la toţi cei de faţă, cari rămăseseră cu gurile căscate şi cu ochii bleojdiţi la dânsul. Mumă-sa cât p-aci era să-i vie rău de inimă rea; dară îşi ţinu firea.

        După ce îl pierdură din ochi, mesenii se sculară şi se împrăştiară ca puii de potârniche, nemaivoind a adăoga mâhnirea împăratului, care se vedea de pe faţă că era prea mare.

        Fiul împăratului, după ce călători câtva timp prin văzduh, prinse a se coborî. Ce să vezi dumneata? Orânda îl duse a se lăsa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei sărăcăcios.

        Era seara. Bătu la uşe. Cei dinăuntru, o pereche de oameni jigăriţi, întrebă:

        – Cine e acolo?

        – Om bun, le răspunse fiul de împărat. Deschideţi, că sunt un călător.

        Îi deschiseră. Când intră în bordei, el băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat.

        – Dară ce vânt te aduce pe la noi?

        – Sunt strein. Acum am sosit din alte împărăţii. Rogu-vă să mă găzduiţi.

        – Bucuros, cu ce vom putea.

        – Foarte vă mulţumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stinghiriţi din lucru? Lucraţi, nu vă opriţi pentru mine. Am băgat de seamă că făceaţi ceva când am venit!

        Muierea vru să îndruge câteva minciuni. Dară bărbatul îi luă din gură şi zise:

        – Să-ţi spunem drept. Dumneata eşti oaspetele nostru, şi crez că nu ne vei da pe mâna stăpânirei. Eu sunt hoţ. Meseria acesta nu mai are căutare, de când împăratul a pus nişte slujbaşi ai dracului de straşnici şi de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ţinem zilele, cu câte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. Şi tocmai jumulea o gâscă nevastă-mea când ai venit d-ta.

        – Tocmai ce căutam şi eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateţi gâsca de sub pat şi face-vă-ţi meşteşugul. De azi încolo sunt al vostru. Mă bag ucenic la d-ta să mă înveţi acest meşteşug.

        Şi până jumuli şi găti gâsca, fiul împăratului ieşi afară, îşi strânse foişorul, desfăcându-l din toate încheieturile, şi-l puse bine, unde să nu dea nimeni peste dânsul.

        Se puseră, deci, la masă şi se chefuiră, până ce cocoşii începură a vesti că vine alba în sat.

        A doua zi se înţeleseseră ei la cuvinte, şi fiul de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de la dânsul.

        – Tot meşteşugul este, zise hoţul într-una din zile, să ciordeşti, fără să te prinză cineva; să buzunăreşti şi pe dracul, fără să te vază nici pui de om sau altă gadină; să n-apuce să cază şi tu să găseşti; orice ţi s-o părea că nu este pus bine de altul, tu să iei şi să păstrezi; marghiolia, vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea, şotia şi cu tot neamul lor, să fie uneltele tale.

        Fiul de împărat asculta şi băga la cap.

        După trecere de timp, în care fiul împăratului se îndeletnicise la meşteşugul hoţiei, văzând el că lucrurile îi merg strună, zise:

        – Meştere, când ai de gând să mă scoţi calfă?

        – Când mi-oi fura ipângeaua de pe mine.

        După ce mai trecu, merseră într-o zi la vânat. Acolo în pădure, stând să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră de copaci şi la răcoare, ca să-şi aromeze oarecum. Hoţul îşi aşternuse ipângeaua.

        Deodată hoţul auzi miercăitul unui iepure, ca şi când îl apucase ogarul. Se sculă, se uită prin prejur, şi nu vede nimic. Soţul său, fiul împăratului, adormise, şi-i da nişte sforăieli de părea că mână porcii. Se culcă iarăşi.

        Nu şezu mult, şi tocmai când era să-l fure şi pe el somnul, auzi încă o dată acelaşi miercăit şi cu totul p-aproape.

        Odată sări drept în sus.

        – Ce naiba, trebuie să fie ceva. Mă repez să văz ce dracovenie să fie aceea.

        Şi fiind un crânguleţ într-o depărtare cât arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se păru lui că vine miercăitul iepurelui.

        Pe când se ducea hoţul, fiul împăratului se scoală binişor, şi pâş! pâş! îi ia ipângeaua frumuşel, o îndoieşte şi o ascunde într-o scorbură de copaci şi iarăşi se culcă.

        Acestea le făcu el mai iute decât ai gândi.

        Hoţul, dacă văzu că nu este nimic în crâng, dete tuturor răilor şi iepure şi tot, şi se întoarse să se odihnească. Când, ia ipângeaua de unde nu e. Se uită prin prejur, şi nici o frunzuliţă măcar nu se mişca. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deştepte şi pe morţi.

        Bietul hoţ rămase ca lovit de trăsnet. Simţi că alt n-are cine să-i fi jucat renghiul acesta, decât ucenicul lui.

        Se suci, se învârti, dete târcoale prejmetelor; ipângeaua nu e. În cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-şi deştepte ucenicul.

        Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, ca de când începui să vă povestesc şi abia, abia se deşteptă.

        Somnoros cum era, şi tot frecându-se la ochi, începu să se jeluiască că n-are parte să doarmă şi el măcar un somn, şi că din pricina asta o să se ducă de la un asemenea stăpân, cre nu-i dă răgaz cât ar aromi cineva.

        Hoţul văzu că ucenicul lui are să-l întreacă, şi zise:

        – Ia lasă astfel de vorbe, ci dă-mi ipângeaua, că acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie.

        Când auzi fiul împăratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipângeaua, şi legară amândoi tovărăşie pe bine şi pe rău.

        Începuse a mişca binişor la meseria lor, de când se făcură tovarăşi. Vezi că fiul împăratului era mai ager de mână, mai isteţ şi mai îndrăzneţ.

        Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vânat, ia aşa cam în dorul lelii, fiindcă n-avea altă treabă. Umblând el prin pădure, odată aude un grohăit de porc p-aproape de dânsul; căută şi, mai iute decât ai gândi, fu şi acolo. Când, ce să-i vază ochii? Un mistreţ cât toate zilele de mare prăvălise pe un flăcău tânăr la faţă, şi se silea a-şi descurca colţii din arcul flăcăului spre a-l sfâşia.

        Fiul împăratului îşi scoase cuţitul de vânătoare şi, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistreţului, îi înfige cuţitul drept în ochi şi îl dă tumba peste cap, îi mai dă vro două lovituri bune în cap şi-l lasă mort acolo locului.

        Făcu ce făcu şi aduse niţică apă în căciulă, stropi pe flăcăul care leşinase, şi îl mai învioră.

        Acesta, când se deşteptă şi văzu pe izbăvitorul său, zise:

        – Cere-mi oricât vei voi şi-ţi voi da, pentru această facere de bine.

        – Bani au şi ţiganii, îi răspunse fiul de împărat, dară cinste nu. Să nu socoteşti că pentru bani am făcut ce am făcut eu acum pentru tine.

        Se ruşină oarecum flăcăul cu pricina; dară mai prinzând limbă, îi spuse şiritenia, cum venise în vânătoare cu mai mulţi tovaroşi, cum zărise mistreţul şi se luase după dânsul, şi cum nu-l lovise bine, şi el se năpustise asupra lui şi-l prăvălise de era să-l trimiţă pe lumea cealaltă.

        Pasămite şi acesta era fiu de împărat, şi încă fiul împăratului locului aceluia.

        Se împrieteniră şi se duseră la palaturile împărăteşti. Împăratul nu ştia cum să mulţumească streinului că i-a scăpat copilul de la moarte. Îi dete voie ca să vie în palat oricând va voi, fiindcă el nu priimi nici o altă răsplătire.

        Streinul fiu de împărat, de câte ori mergea la împăratul, de atâtea ori el cerceta şi băga de seamă la tot ce era pe acolo.

        După câtăva vreme, el zise odată tovaroşului său:

        – Tovaroşe, mi s-a urât cu borfăşia, să facem şi noi o hoţie care să se mai simţă.

        – Ce vrei să facem?

        – Iaca, să mai mergem şi pe la haznaua împărătească, că doară n-o fi foc.

        – Da ce stai d-ta de vorbeşti, omule? D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sunt!

        – Noi să mergem pe unde nu sunt păzitori.

        Se hotărâră, şi într-o noapte şi plecară. Ei îşi luară şi uneltele trebuincioase. Şi fiindcă fiul de împărat ştia toate meşteşugurile, el cunoştea şi zidăria. Se apucă şi, numai din două cazmale, scase câteva cărămizi, cât putea omul să intre. Aceasta pe de la uliţă, pre unde nu păzea nimeni. El intră, umplu două căciuli cu galbeni şi ieşi. Apoi potrivi cărămizile la loc, ca să nu se cunoască pe unde au intrat.

        Nu se poate spune bucurie ce avură când se văzură cu atâta căcălău de bani. Veniră acasă şi dormiră, ca şi când usturoi nu mâncase şi gurile nu le miroseau.

        A doua zi mare vâlvă se făcu în oraş cânsd se află că s-a spart visteria împăratului. Toţi se minunau şi se cruceau, nedomirindu-se pe unde să fi intrat tâlharii.

        Nu mai puţin şi împăratul intră la chibzuiri, cum ar face să prinză pe aceşti hoţi cutezători.

        Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la împăratul, se făcu şi el că se miră de atâta cutezare, şi zise:

        – Cel ce a făcut o asemenea hoţie îndrăzneaţă nu se poate să mai vie măcar încă o dată.

        Împăratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui şi aştepta.

        Hoţii, după câteva zile, când se mai potoli vâlva, veniră iarăşi, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărâţe, scoase cărămizile şi fiul împăratului zise tovaroşului său:

        – De rândul trecut am intrat eu; acum intră tu. Aşa mi se pare că cere dreptatea.

        Tovaroşul n-avu ce zice, căci aşa era. Intră deci în hazna şi, fiind mai lacom, luă câţi galbeni putu el duce şi-i aduse tovaroşului la gaură. Acesta îi priimi. Când să iasă şi el, hâş! în sus, hâţ! în jos, se simţi că este prins în laţ, şi că nu poate ieşi. Fiul împăratului n-avea timp de pierdut, ce să facă? Se apucă şi el de-i tăie capul, îl luă cu dânsul şi p-aici ţi-e drumul.

        Dară când ajunse acasă? aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bocetele şi vaietele muierii, când îi arătă capul bărbatului ei? Ţipa de socoteai că o pune în ţeapă.

        Fiul împăratului îi puse mâna la gură şi-i zise:

        -St! că ne-am topit. Să nu te auză cineva, că nu e bine de noi.

        Şi după ce îi spuse toată şiretenia pricinii, o împăcă spuindu-i că-i lasă ei toţi banii ce au furat, şi îi mai făgădui că-i va aduce şi trupul bărbatului, ca să-l îngroape ca oamenii şi cu toată rânduiala.

        Iară dacă se făcu ziuă, slujitorii împărăteşti găsiră trupul fără cap şi-l duseră la împăratul.

        Acesta se da de ceasul morţii şi mai multe nu, cum de să nu prinză pe tâlhar viu, nevătămat.

        Fiul împăratului se duse şi el pe la palat şi, auzind cele ce se plănuiau, se pregăti şi el a-şi ţine făgăduiala ce dase nevestei tovaroşului său.

        Sfătuind cei doisprezece boieri, socotiră cu mintea lor că tâlharii trebuie să fie cel puţin doi; că cel viu este peste poate să nu vie a lua şi trupul mortului. Găsiră, deci, cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieţei, pe o schelă cu trei trepte, şi de jur-împrejur slujitori împărăteşti, cari să păzească toată noaptea.

        Aşa şi făcură.

        Fiul împăratului, hoţul, se duse şi el de cumpără o mârţoagă de cal răpciugos şi bubos, şi slab, de era numai pielea şi osul, mai cumpără o odoroagă de căruţă şi un butoi de rachiu. Şi după ce încărcă căruţa, înhămă la dânsa rabla lui de cal şi o porni înspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere.

        P-aci prin prejur era o uliţă noroioasă. P-acolo avu poftă el a trece. Când, ce să vedeţi dumneavoastră, cinstiţi boieri? Unde mi se înnomoli a oţopină de cal, de nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, necum să mai târască şi căruţul cu butoiul de rachiu. Hi! în sus, hăţ! în jos; să se mişte din loc calul, ba.

        Şi unde mi-ţi începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins târgul.

        Căpetenia păzitorilor trimise pe unul să vază ce pacoste a mai dat peste nevoiaşul ăla de om, carele are de gând să scoale tot oraşul în gura lui.

        Văzându-l păzitorul cum se nevoia a-şi scoate calul şi căruţa din noroi, i se făcu milă de el.

        Fiul împăratului, cum îl văzu, îi zise:

        – Du-te, neiculiţă, de mai ado vro câţiva oameni de-mi ajutaţi să ies din acest noroi, şi vă voi cinsti ca pe nişte oameni de treabă.

        Îndată veniră mai mulţi păzitori, îi luară şi cal, şi teleguţă, şi butoi şi tot, pe sus, de-l scoaseră din glodul unde se nomolise.

        El nu ştia cum să le mulţumească mai bine; îşi frământa mâinile de bucurie şi prinse a da cep butoiului. Le dete de bău cât poftiră, şi duse şi celor ce rămăseseră de pază pe lângă trupul mortului cel fără cap.

        Nu trecu mult şi toţi păzitorii fură coprinşi de un somn soră cu moartea. Unde îmi mai sforăia voinicii noştri de paznici, de pare că era cine ştie ce mare turmă de râmători. Pasămite rachiul din butoi era cu afion.

        Fiul împăratului, cum îi văzu lungiţi şi trântiţi ca cine ştie ce blende, se apucă de-i dezbrăcă de hainele lor şi îi îmbrăcă în haine călugăreşti. Apoi, luând trupul mortului, se duse în treaba lui.

        Când văzu femeia trupul, iară începu a se boci. El iară îi puse mâna la gură şi o opri de a face zgomot, căci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tăcu după ce văzu că nu e glumă, şi priimi şi cea mai mare parte din suma furată. În chiar aceeaşi noapte, ei se puseră şi îngropară mortul.

        Când se deşteptară păzitorii şi se văzură îmbrăcaţi în haine călugăreşti, nu puteau crede celor ce li se arată. Se mai frecară la ochi, se mai uitară, şi văzură că aşa este. Cel ce se deşteptase mai întâi se duse la tovaroşul de lângă dânsul şi, începând a-l înghioldi, îi zise:

        – Moş călugăraş, moş călugăraş, ca caţi tu aci?

        – Dară tu, călugăre, ce cauţi? îi răspunse.

        Atunci toţi deodată începură a răcni unul la altul:

        – Ce cauţi aci, călugăre? arătându-se cu degetul.

        Şi se făcu o tulburare şi o răscoală între dânşii, de nu-i putea da nimeni de căpătâi. Ei! tocmai târziu se dezmeticiră şi se domiriră că omul cu rachiul de astă-noapte n-a fost lucru curat.

        Dară când îmi văzură că trupul lipseşte? atunci, atunci; unde îmi începură o ceartă şi o hălălaie între dânşii, de-ţi venea să-ţi iei câmpii. Se învinovăţeau ca dracii unii pe alţii.

        – Ba că tu eşti de pricină.

        – Ba că tu ne-ai făcut să bem rachiu.

        – Ba că tu ne-ai îndemnat să ne ducem să-i ajutăm.

        – Ba că tu ai fost cel dintâi care ai băut.

        Toate erau cum erau. Dară cum şi când s-au călugărit ei? Şi cum să se înfăţişeze ei la împăratul?

        N-avu încotro. Aşa se duseră.

        Împăratul se luă cu amândouă mâinile de barbă când văzu că vine la dânsul o ceată de călugări. El nu ştia, vezi, cine sunt şi ce vreau.

        Când află că sunt paznicii lui, unde mi-l umflă un râs d-alea cu lacrămi, şi râse până ce se strâmbă.

        Paznicii, biet, deteră în genunchi şi-şi cerură iertare. Ei spuseră toată şiritenia.

        Îi iertă împăratul de vro osândă, chipul; dară intră la mai mare grijă. El se temea ca nu carecumva acest hoţ atât de iscusit să nu-i ia şi domnia. Nu mai chemă Sfatul împărăţiei, fiindcă începuse a-l cam bănui şi pe dânsul, ci îşi frământa cugetul, ca ce ar face să puie mâna pe hoţ, spre a-i face de petrecanie.

        Hotărî dară, el cu mintea lui, ca să iscodească şi pe mari şi pe mici, să ispitească şi prin boierime şi prin prostime, ca doar, doară va ajunge să puie mâna pe un aşa tâlhar vestit care îl pusese pe aşa gânduri negre.

        Pentru aceasta puse să se gătească un ospăţ înfricoşat, la care pofti numai boierime neaoşe. La acest ospăţ fu poftit, fără doar şi poate, şi fiul de împărat cel strein.

        La ziua hotărâtă se adunară toţi oaspeţii. Veseliile se întinseră până noaptea târziu. Căci, după ce se sculară de la masă, se puseră pe joc. Şi trage-i la danţuri, la hori, la brâuri până ce, când se deşteptară, ajunseseră pe la cântatul cocoşilor de miezul nopţii.

        Când să se spargă adunarea, împăratul veni la mijloc şi zise cu grai cam poruncitor:

        – Boieri dumneavoastră, noaptea este înaintată, şi ca să nu se întâmple cuiva vreo meteahnă de la niscaiva duhuri necurate, ori făcători de rele, eu am găsit cu cale în mintea mea să mâneţi aci până la ziuă. Cămara este mare; vă încape pe toţi. Alături de aci este cămara fiicei mele. Fiţi fără grijă şi vă repauzaţi de ostenelile danţului şi săltărilor din astă noapte. Domnul să privegheze asupra voastră a tuturor.

        Aşa zise împăratul, şi aşa trebuia să se facă. Că hâr, că mâr, pace; zisa împăratului nu se putea deszice.

        – Vai de mine, tată, cum să mă culc eu cu uşa descuiată, alături cu cămara unde are să doarmă atâţia bărbaţi streini? zise fata tatălui său.

        – Nu numai atât, fata mea, dară încă să fii cu lumânarea stinsă şi să ai la îndemână niţel muc de lumânare. De va veni cineva la tine, tu să-l mângâi cu mâna pe obraz, rugându-l să mai stea; şi mângâindu-l să-l mânjeşti niţel cu muc de lumânare, şi aceasta, draga mea copilă, cu atât mai mult trebuie să o faci, cu cât ea este pentru mântuirea împărăţiei.

        Pasămite împăratul umbla să prinză pe hoţ prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospăţ. Căci, îşi zicea împăratul, de va fi dintre boieri un asemenea om isteţ, trebuie să fie şi îndrăzneţ. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei să-l caut.

        Hotărârea împăratului se puse în lucrare întocmai. Se culcară toţi cu totul şi adormiră. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene, câtuşi de cât.

        Fiul de împărat cel hoţ, nici el nu adormi măcar cât ai da în cremene. El îşi tot răsucea mustaţa şi se încumetea, duce-se-va, or ba? Iară când fu cam după miezul nopţii, când şi apele dorm, se sculă binişor, se uită pe la soţii săi, carii toţi dormeau bumbeni, şi pâş! trecu în cămara fetei de împărat, o sărută şi se întoarse apoi să se culce şi el.

        Fata împăratului îşi făcu dresurile cum o învăţase tatăl său, împăratul.

        Hoţul, până a nu se culca, se duse la doniţă să bea niţică apă, căci îi era sete. Uitându-se în doniţă, el văzu că pe obrazul lui din stânga sunt nişte pete negre. În cămara unde dormeau oaspeţii împăratului lumânarea arse toată noaptea.

        – E! aşa mi ţi-a fost povestea? zise el încetişor, stai măi, dară, să-ţi arăt eu cu cine ai de a face.

        Şi cu inima tâcâindă, şi umblând mai uşor decât o pisică când pândeşte la şoareci, luă muc de lumânare şi mânji pe toţi oaspeţii cari dormeau, pe obraz la fel cu mânjitura lui de pe faţă, apoi se culcă şi el.

        Împăratul se sculă mai de dimineaţă decât toţi. Şi în revărsat de zori vine prin cămara unde dormeau oaspeţii, spre a se uita la dânşii, nu carecumva este vreunul din ei mânjit după cum îşi povăţuise fata.

        Când colo, ce să-i vază ochii? Toţi erau mânjiţi. Speriat, se duse într-un suflet în cămara unde dormea fie-sa; şi cu grai neliniştit zise fie-sei:

        – Bine, frate dragă, toţi te-au sărutat?

        – Ba nu, tată, unul numai a venit, pe care l-am mânjit, după cum mi-ai poruncit dumneata.

        – Şi-l cunoşti?

        – Ba nu, căci era întunerec.

        Împăratul îşi muşcă buzele. Apoi porunci păzitorilor să nu lase pe nici unul din oaspeţi care ar voi să plece.

        După ce se facu ziuă bine, veni împăratul iarăşi în mijlocul oaspeţilor şi zise cu glas mare:

        – Boieri dumneavoastră, hoţul care a tulburat o ţară prin iscusinţa, măiestria şi isteţimea lui, şi care mi-a răpit odihna sufletului meu, se află în mijlocul domniei voastre, şi îl rog să se dea pe1 faţă; pe făgăduiala mea de împărat că nu-i voi face nimic.

        Toţi boierii începură a-şi scutura hainele şi a se lepăda ca de satana de o astfel de năpaste, zicând:

        – Departe de noi o astfel de bănuială. Noi nu ştim la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvârşit, nici cu ştiinţă, nici cu neştiinţă.

        – Acum nu este vorbă nici ce ocară, nici de pedeapsă. Totul este să se dea pe faţă, şi mă jur pe viul Dumnezeu şi pe stema mea de împărat că nu numai nu-i voi face nimic rău, dară îi voi da pe fata mea după dânsul.

        Atunci ieşi în faţă streinul fiu de împărat şi zise:

        – Eu sunt.

        Păru mult bine împăratului când îl văzu. Iară el îşi ceru voie să iasă afară, şi se jură pe cuvântul lui de cruce de voinic că se va întoarce înainte de namiezi.

        Împăratul crezu şi-i dete voie. El se întoarse, cu mai mulţi oameni însăxănaţi cu bucăţelele foişorului său. Şi acolo de faţă cu toţii, aşeză fiecare lemnişor la îmbucătura lui şi clădi foişorul din nou. Apoi, viind înaintea împăratului, îi sărută mâna, şi ceru ca soţia lui, fata împăratului, să se urce cu dânsul în foişor, ca de acolo să mărturisească cine este şi ce a făcut.

        Împăratul priimi.

        Cum se suiră în foişor, fiul împăratului prinse a întoarce vârtejele; şi, pe când foişorul începu a se sui în slavă şi a pluti în aer, el zise cu grai lămurit:

        – Să ştiţi că sunt fiu de împărat, că mi-a fost dat să-mi fur nevasta, ceea ce şi făcui, şi că acum mă duc la împărăţia tatălui meu.

        Astfel vorbind, foişorul se urca mereu până când se pierdu din ochii tuturor, ce rămaseră cu gurile căscate uitându-se la dânsul.

        Iară dacă se coborî la palaturile tatălui său şi-şi arătă cartea de meşter de hoţie, precum şi nevasta ce-şi aduse tot prin furtişag, se înveseli tatăl său şi, coborându-se din scaun, înălţă pe fiul său, zicând:

        – Ştiu acum că are să se ducă pomina de domnia fiului meu peste ţară. Ştiu că popoarele au să ştie şi ele acum ce este dreptatea, căci a fi bun domnitor şi drept, trebuie să ştii totul.

        După ce se înscăună, trimise sol la socrul său cu carte prin care îi spunea că s-a urcat în scaunul tătâne-său, şi mult se bucură acel împărat de norocul ce dase peste fie-sa.

        Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.





Împărtăşeşte-ne opinia ta::