Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă - Petre Ispirescu

 A fost odată un ţăran şi-l chema Neagoe. Acest ţăran era om voinic şi harnic. Nu-i păsa lui de nu ştiu cine de ar fi fost. Vezi că-şi căta de munculiţa lui, îşi plătea dajdia, se avea bine cu toţi din sat, şi cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme.

        Îi veni vremea de însurătoare, şi ca tot creştinul, îşi făcu şi el rândul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui şi sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colţ din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, şi acolo, pe dânsul, Sărăcia îşi făcuse culcuşul. Sta greceşte pe tron cât e ziulica şi nopticica de mare, şi din loc să se mişte, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atât era de vechi şi de odorogit.

        Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gânduri, fiindcă el se ştia că munceşte şi mai şi decât înainte, şi de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, şi să salte şi el ceva, te-aşi! câtuşi de cât! ferit-a sântul!

        Ba până într-atâta ajunsese, încât să-l împingă păcatele să se gândească ca să-şi facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puţuri pe la răspântii.

        Se zbătea, bietul om, cu mintea şi cu trupul, şi parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn.

        Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă, când la aleşii ori la fruntaşii satului, când la taica popa. Totdauna găsea el de lucru; la toţi muncea şi la toţi sporea lucrul lui.

        Când însă muncea şi pentru dânsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Dacă vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiaşilor, ale lui era stinse cu desăvârşire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea.

        Sătenii, megiaşii lui, puseră mâna cu toţii de mai multe ori să-i dea câte vrun ajutor, să-i facă câte vro clacă, dar toate în deşert, că nu-i ieşea înde bine nimic, în cele din urmă şi vecinii şi tot satul îl părăsiră. Toţi cu totul zicea că aşa i-a fost orânda şi credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu.

        Ajunsese omul să-şi urască zilele. Şi aşa sufletul amărât, şezând într-o duminecă cu luleaua în gură şi gândindu-se cum să-şi curme viaţa, ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soţia lui şi îi spuse că peste puţin are să fie tată.

        El, ridicându-şi ochii la soţia lui, i se păru că vede o sluţenie de fiinţă stând greceşte pre tronul cel vechi şi neîntrebuinţat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, şi ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei răschitoare goale, cocoşată şi cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea.

        Când văzu el o aşa nemetenie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui şi pe tronul lui, un şarpe rece îi trecu prin sân. El însă îşi ţinu firea, şi merse drept la ea, întrebând-o:

        – Cine eşti tu, şi ce cauţi aici?

        – Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, şi am venit nepoftită.

        – Ieşi afară din casa mea!

        – O! o! stăi că prea te pripeşti, voinicule, îi răspunse Sărăcia rânjind la dânsul cu batjocură. Ca să scoţi sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei.

        Şi, rânjind încă o dată, îi arătă nişte colţi, de care s-ar fi speriat şi dracul.

        Bietul om tăcu şi înghiţi găluşca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gândul.

        El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, şi apoi nu se îndura să-şi lase odrasla pe mâinile cele blestemate ale Sărăciei.

        Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvârlea omul şi în dreapta şi în stânga, noaptea o făcea zi, da şi din mâini şi din picioare, cum se zice, şi folos nici cât negru subt unghie. Nevoile îl năpădea din toate părţile şi el nu mai ştia ce să facă. De câte ori intra în casă, de atâtea ori şi sfrijita de Sărăcie îi rânjea în bătaie de joc.

        Într-una din zile, iată că şi nevestei îi abătuse să facă şi născu un dolofan de copil, sănătos şi voinic ca tată-său.

        Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nici cât să orbească un şoarece, ceva ţoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, dară nimic n-avea de ce prinde ochiul la el. Cum s-o scoată la căpătâi? Ar fi voit şi el, de! să-şi boteze copilul cu vrun naş mai de Doamne ajută, să facă şi el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mâinile încrucişate, se uita în cer şi în pământ şi nu ştia la cine să caşte gura. Şi de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El ştia una şi bună: când o zice da, să fie da; când o zice nu, apoi nu.

        El cunoştea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Când, iată că se pomeneşte că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl rugă să se cumetrească şi ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine.

        La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare.

        Atâta îi trebui. Când fu să plece, mocanul zise:

        – Cumetre, tot n-ai tu unde ţine oiţa, lasă-o în turmă la mine, şi mi ţi-oi îngriji-o ca şi pe ale mele.

        – Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu.

        El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănânce, dar încămite să mai dea şi oii.

        Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-şi ţie zilele. Cum am zice muncea în sec.

        După câtăva vreme se pomeneşte cu un argat de la stâna mocanului.

        – Neică, m-a trimes stăpânu-meu cu lâna asta la dumneata.

        – E, şi ce să fac eu cu dânsa?

        – Apoi, să vezi d-ta, stăpânu-meu a pus de şi-a tuns oiţele şi a tuns şi oaia finului său. Aceasta este lâna ei şi a trimis-o cui se cuvine.

        – Foarte mulţumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate şi să auzim de bine.

        Şi, luând lâna din mâna argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie şi, cu grai ţanţos, îi zise:

        – Dă-te Sărăcie, la o parte, că am să pui lâna asta acolo.

        Sărăcia nu se îndura, neiculiţă, să iasă din culcuşul ce şi-l făcuse acolo.

        Rânji ea şi de astă dată, dară îi dete rânjitul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lâna şi buf! o lovi după ceafă de era să-şi muşte limba şi o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea.

        Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl miţui şi pe dânsul ca pe mieii ceilalţi şi îi trimise miţele acasă.

        Ţăranul, şi mai curajos, intră în casă, şi merse iarăşi drept la Sărăcie:

        – Dă-te, rânjit-o, mai la o parte, că am să pui miţele astea acolea.

        Şi fiindcă Sărăcia tot cam întârzia, o lovi o dată cu miţele de-i merse fulgii, şi o dete peste cap, mai către uşă.

        Pe toamnă se pomeneşte cu un alt argat că-i aduce un burduşel de brânză.

        – Baciul de la stână, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brânză şi l-am adus acasă.

        – Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mâinile şi să ne vedem sănătoşi.

        Apoi se întoarse repede în casă şi îndreptându-se către Sărăcie, îi zise:

        – Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta în locul tău.

        – Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia.

        – Ieşi afară, dacă n-ai loc, şi te du în oţelele puştei vrunui vânător că acolo ţi-e locul.

        – Ba aia-a vorbă! mai pune-ţi pofta în cui.

        Şi lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după uşă.

        Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu Sărăcia pe vatră.

        În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare.

        Acum îi aduse două lâne.

        Ţăranul intră cu amândouă în mână şi bufnind şi răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia, dacă văzul zorul, dete dosul pe uşă afară, şi să te ţii, pârleo, îi sfârâia călcâiele fugind, până ce se duse să-şi clocească ouăle în oţelele puştilor vânătorilor.

        Şi d-atunci a rămas de vânătorii sunt săraci; fiindcă-şi pierd vremea prin colţii de piatră, prin mărăcini, umblând toată ziua până să împuşte şi ei câte vro babuşcă de nu ştiu care păsărică.

        Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotorosise de sărăcie. Acum pe ce punea mâna, punea şi Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu şi el a lega gura pânzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte şi avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaş al satului, după hărnicia lui, cu vitişoare, cu pluguleţ şi cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu.

        Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară.





Împărtăşeşte-ne opinia ta::