Poezii despre Viaţă:

sunt o masina de scris
desuetă cu o pamblică din carne
poetul mă curmă în mâinile-i
de sânge: ţac ţac ţac

În răcnete de mare disperare suflu vânt de speranţă
Mistic răsună în creierii munţilor ce înconjoară pădurea sufletească
Sclipire de foc stins înviat într-o clipă de moarte vie
Aduce numai zile fierbinţi de neastâmpăr sufletesc poticnit în vreme de lăsată durere.

Cum să nu

Trandafirul
înfloreşte

Într-o lume paralelă
Ca un portativ ce-i gol,
Suntem puncte cu umbrelă
Ce visăm la cheia sol.

Mare e moartea
Fără măsură
Suntem ai ei cu râsul pe gură
Când arzătoare viața ne-o credem în toi

Cresc suliți de lumină rând pe rând
sub chipul lunii limpede și sferic
iar noaptea-și strânge vălurile blând
cu degete subțiri de întuneric.

Știi tu câtă tristeţe-ai semănat
în gândurile mele -odinioară?
Pe-acolo-mi trece visu-nfrigurat
că amintirea poate să mai doară.

Poetul

Poetul îmi scria scrisori
Și-avea ulcica mereu plină...

*”timpul e dușmanul meu” dacă-i îmbrac haina pe dos*
- dedicată Criticului Blând -

*pe scena unde nu-s*

povestea lumii galopează stihinic erodează valvele timpului
habotnic povestea proprie ne strange în menghină coasta albă a veșniciei s-a închis