Poezii despre Viaţă:

Arămiile secunde
Cad pe pendule de ornic
Și nu știu de unde-n unde
Vremea trece-n timp pobornic.

Li-s pașii grei, dar sufletul e mare,
O viață bucurii au împărțit,
Se știu din școală însă negreșit
Purtarea lor e plină de candoare.

Lăsați-mă să plâng când asfințitul fuge
Prin ramuri încărcate de doruri ce ucid
Iar frunzele iubirii încep să se usuce
Și cad pe lutul rece. E noapte și mi-e frig!

Ca prin sită vedeam pe lac în îndepărtare o plută.
Câțiva bărbați se cinsteau cu bere dintr-o sticlă.
Eu cred că gesticulau și vorbeau în șoaptă,
Pe cei din adâncul mării să nu-i neliniștească.

*celor ce se-ntreabă de ce mai trăiesc*

ce să fac
moartea nu mă încape

Încet și grav, ne scurgem din clepsidră,
Secundele nu vor să să mai adoarmă,
Timpul ne este mistuit de marea hidră
A universului, ce-i veșnic în alarmă.

casele îşi duc la bun sfârşit
visările din noapte
fără să clipocească
vreo lumină

Cât aş fi de pus pe glume,
Când văd neamul meu prin lume,
Cum se zbate-mprăştiat,
Jefuit şi alungat,

Într-o zi mohorâtă un bătrân se odihnea în parc
Petrecea ireal cu un prieten de curând înhumat.
Se întreba: mai contează acum cine îl devorează?
În fața infinitului nu există identitate socială.

Stelele au obosit,
Adormind
Pe patul de puf
Ce acoperă