Poezii despre Viaţă:

Ultimul romantic


Oare mai iubește cineva

Mă tot peţesc trăsurile vacante
cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi
şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante,

am devenit un gând
în visul care-ți tulbură linistea pleopelor tale
exist doar când adormi
si dispar atunci când te trezesti atinsă de zi

Sub podul de cobalt apare-o vidră,
Pe malul de bazalt aşteaptă-o hidră;
Se uită ochi în ochi apoi, fatal,
Le-nghite noaptea rece de metal.

Mi-am înfruntat și viața uneori –
Pândind-o, dintr-un colț, retrospectiv
(Ca fost prieten – îngerul captiv),
Ratez cărarea dintre meteori.

O nouă zi, o altă provocare.
Lăsăm în urmă timpul ce s-a scurs.
Găsindu-ne motive-n apărare,
Nu preţuim secunda ce s-a dus.

V-aş îndruma să mergeţi pe caii de lumină,
V-aş arunca pe umeri un şal al împăcării,
Dar sînt mereu o rană din ce în ce mai plină
Parcă de sarea albă din neodihna mării.

Ca o școală este viața,
Tot mereu găsesc să-nvăț
De cum vine dimineața
Inspirat de astrul meu.

Pentru tine

Mi-am înecat amaru'-ntr-un suspin,
Poemul meu e-un înger în amurg,

Doi îngeri stau deasupra mea,
Mă tot privesc şi se întreabă:
- Să-l luăm cu noi chiar s-o putea,
Sau poate că mai are treabă?