Poezii despre Viaţă:

Nu mă doare-n șpiţ un gram de ce pot unii să spună,
Dar, religia ce-o am, dintre toate-i cea mai bună,
Bei, fumezi, te-ai cherchelit, pe la fufe noaptea-n sat,
După ce te-ai spovedit, nu mai ai nici un păcat,

Primăvara mi-a stricat toate socoteli
le Nu mai știu de unde Și încotro mă
îndrept Dacă am făcut vreun rău ori
bine Aproapelui prea îndepărtatului

Fericirea ta,
Interminabil cântec
al clipelor născute-n timpanul iubirii
Care curg

Depărtările-s aproape
Înecate moale-n pâclă,
Iar întunecatu-n ape
Trage-adânc cu greu de sticlă.

N-am voie
să scriu despre mine
știu prea multe
și

soarele răsare
după porumbare
și apoi apune
peste o genune

Cine ştie ce ne-aşteaptă acolo nu departe în Pământ,
sau poate sus în cer, unde se zice, că nu adie niciun vânt...
Tot omul ar voi să creadă că drumu-i merge’n Paradis
şi speră în a lui oarbă Soartă ce-o poartă într-un veşnic vis...

De ceruri stârnit, vântul împrăştie colbul,
Norii se pregătesc pentru un aprig desfid,
Lângă cântecul mării,se aşează el, orbul,
Iar porţile priviri-i în sine se deschid.

Ieri au înfrunzit copacii, am uitat să îi privesc.
Eram mult prea ocupată la trecut să mă gândesc.

Astăzi mi-a zâmbit zambila şi mi-a spus că-i primăvară.

Pierdut senin
(e un dar divin).
Să-l declar nul?
(că e prea credul!)