E un adevar, pe care il cunoaste-ntreaga lume,
Il graieste fiecare, nu fara mahnire-adanca;
Iar albina, nu odata a oftat amar, si-anume
Ca: albinele strang miere, pe cand trantorii mananca!
Aşadar, nişte albine,
Harnice şi gospodine,
Într-o țară fericită, cu gradini de miere pline,
Au crezut cândva cuvântul unor trântori ticăloşi,
Care-au ónceput, sub soare, să le-nşire la gogoşi:
– Surioare
Zburatoroare,
Ce umblați din floare-n floare,
Mulți duşmani aveți sub soare!
Şi duşmanii, vrând anume, ca să vă goleasca stupii,
Vă dau roată-n toată clipa, că pe lângă stână lupii!
Mii de urşi flămânzi, în preajma, nu pot nici să se mai culce,
Dornici toti de miere dulce,
Şi de-aceia, cu iubire, surioarelor iubite,
Noi voim, in stupii voştrii, să fim străji neadormite,
Să nu poată nici o fiară
Mierea să v-o prindă-n gheară.
Cu nespusă fericire, străngătoarele albine,
Socotindu-i pe-acei trântori doritorii lor de bine,
Le-a fost dat nectar să beie
Şi i-au pus deapururi strajă în mieroasele stiubeie!
Trântorii, intrând în faguri au uitat al lor discurs
Şi-au pornit să stoarcă mierea, abitir ca neamul urs,
Pan’ ce stupii, mii la număr, fără milă i-au fost scurs,
Încât bietele albine au rămas atunci sarace,
Far’a omori pe trântori, desi toate aveau ace!
De-atunci ele tot aduna mierea lor din floare-n floare,
De cum soarele răsare, pan’ce-apune astrul soare,
Însă nu-i mâhnire alta ca mâhnirea lor adâncă,
Căci, de veacuri ele-adună, pe când trântorii mănâncă!…
Voi, plugarii țării mele, cu bordeiele sărace,
Voi, albine fără ace,
Să ştiți toți c-atâta vreme cât veți fi la fel albine,
Cât ştiubeiele cu miere vă vor fi de trântori pline,
În bordeiele sărace, n-o să intre nici un bine!
Distribuie: