Poezii despre Toamna:

Noiembrie, cu vânt de-amărăciune
Și cu parfum anost de letargie,
Îmi treci cu răni adânci prin poezie,
Cu stol de frunze arse de tăciune.

Sfârşit de octombrie. La poale de munte
Pădurea-şi arată culorile sute,
Pictate pe frunze cu picuri din soare
Cernuţi, aparent, absolut la-ntâmplare.

Pășesc pe un covor de frunze ruginii
Și mă strecor alene printre copacii goi
În minte-mi năvălesc cuvinte mii și mii
Pe care cu iubire ni le-am rostit noi doi.

Urmăriți de zile scurte
Peste amintiri pierdute
Printre ani trecuți pe tâmple,
Toamna vrea să se întâmple!

tot mai aproape de fața
biciuită de însemnele pecetluirii
apusul își poartă aroganța
pe sticla impenetrabilă a visului

Octombrie, nălucă solitară
Cu mersul prins în zbuciumări de vânt
Și-aromă tămâioasă sub veșmânt,
Ne scuturi crengile-arămite iară,

printre pernele brodate cu frunze aurii de-arțar,
țînând hățurile carului mic -
înfășurat în constelația dragonului,
toamna

Nu începuseră copacii să se dezbrace de podoabe
Și încă mai vedeam pe câmpuri urmele florilor târzii
Eram cuprinsă de miresme, purtate de adieri slabe.
Ce anunțau ușor, în șoaptă, că lumea-ncepe a rugini.

Chemarea pădurii
...
Ce boltă clară, ce zi de toamnă blândă!
Aș vrea să ies, oriunde în natură,

Îi trec cocorii, toamnei, peste frunte,
Cu zbor adânc prin cețuri de argint.
Îi smulge dimineții un alint,
Când urcă-n pribegii, spre cer, un munte.