Roua Lacrimilor de Jar a Iubirii Interzise - Sorin Cerin

Deși l-am întrebat pe Dumnezeu de ce te iubesc atât de mult,
atât de dureros
sufletul meu pereche,
pierdut printre ruinele Simțămintelor…?

Dumnezeu nu mi-a răspuns niciodată,
de ce există Eternitatea focului mistuitor,
al Iubirilor neîmplinite,
care ne topesc Inimile Viselor,
pe rugurile Singurătăților,
clădind cu ele Infernul?

De ce ne căutăm mereu în zadar
printre mormintele Privirilor?
reci și pline de igrasie ale mulțimilor,
fără a ne mai regăsi vreodată,
în nici una dintre ele,
știind că fiecare zi ne-a devenit un cimitir,
unde ne sunt înmormântate,
Zâmbetele, Cuvintele, Îmbrățișările, Săruturile…

De ce ne sunt arse până și inimile Lacrimilor,
pe rugurile dimineților de jar ale Amintirilor,
înecate în strigătele surde ale Însingurărilor?

De ce Dumnezeu este Iubire, de ce este fericire,
când noi am rămas, atât de multă suferință?


Deși Dumnezeu ne-a văzut ca fiind o singură rouă,
Iubiri interzise de Jar,
de ce ați clădit cu atât de multă râvnă?
cazinoul Deșertăciunilor,
la care să ne pierdem Viitorul,
jucând fără voia Clipelor noastre,
la ruleta unui Destin de Foc,
care ne incendia în tăcere,
tot ce a mai rămas din noi neaprins,
până când am ars mistuindu-ne,
în necuprinsul unui Amurg,
a cărui Noapte de Cuvinte,
a ajuns să ne picteze pentru totdeauna,
devenind Icoana Suferinței unei Lumi,
unde am rămas captivi,
între culorile de plumb ale Caznelor,
pentru a fi agățați pe pereții reci și insensibili,
ai Catedralelor Iluziilor Vieții și Morții,
tocmai pentru a veni să se roage,
Disperarea,
la Privirile noastre încremenite,
peste care adeseori se așterne sudoarea atâtor Dorințe,
purtate de Pașii Nimănui,
prin genunchii altarelor Absurdului,
în care ne-am înecat,
cu amarul Adevărului Absolut,
care ni se prelinge acum,
rănit și însângerat,
pe fața unei Lacrimi,
despre care niciunul dintre noi nu stiam,
ca este trupul propriului Vis,
cu nume de Iubire.


Deși Dumnezeu a văzut Măreția în roua sufletelor noastre,
Dimineți de Jar,
a Iubirilor Interzise,
strânse în buchete de Singurătăți,
stați înșirate triste și dezamăgite,
pe tarabele murdare ale Deșertăciunilor,
pentru a fi vândute Absurdului,
la preț de Iluzii ale Fericirii,
sculptate în Piatra Amară,
a mormintelor atâtor Respirații fără Adăpost,
în care ne-am înveșmântat Visele,
înfrigurați de iernile fără de sfârșit,
ale Compromisurilor cu Moartea,
care ne-a cumpărat pe nimic Viața,
de la un Destin,
ce-avea patima jocului murdar,
în sângele tot mai plin de vlagă,
ale Suferințelor,
fără ca Nimeni să știe vreodată,
că acestea deveniseră,
trupurile și sufletele Cuvintelor noastre,
pierdute pentru totdeauna,
în frazele de sfârșit de Lume,
ale unui Trecut,
rămas acum pentru totdeauna,
o piatră prețioasă,
în colierul multicolor al Durerii,
prins la gâturile suple,
ale Cimitirelor noastre de Cuvinte,
care și-l împrumută reciproc unele altora,
pentru a străluci,
pe tărâmurile fără de margini ale Iluziilor Mântuirii,
de noi înșine,
în care am fost încarnați.


Deși Dumnezeu a văzut Simțirea in roua sufletelor noastre,
Amintiri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ați rămas prinse în capcanele Timpului,
ce nu au aparținut niciodată,
Eternității Iubirii din noi,
și ne-ați luat cu voi,
despărțindu-ne într-atât de noi înșine,
încât am devenit doi străini,
părăsiți până și de propriile noastre Suflete,
care își vor căuta trupurile Cuvintelor,
la nesfârșit,
în marea agitată a Întrebărilor,
pentru o singură fărâmă de Eternitate,
a unei Clipe,
în care să ne mai putem îmbrățișa,
pentru ultima dată,
Pasiunea,
prin care respiră azi,
steaua noastră căzătoare.


Deși Dumnezeu a văzut Universul în roua sufletelor noastre,
Promisiuni de Jar,
a Iubirilor Interzise,
mi-ați spus că sunteți Luceafărul de Dimineață,
din Visele Stelelor,
atâtor Priviri,
prin Inimile cărora am trecut,
și că acestea vor bate iarăși,
pentru Sufletele Pasiunilor noastre,
acum fără Adăpost,
în același ritm frenetic și fierbinte,
al primelor Promisiuni,
care ne îmbrățișau într-atât Necuprinsul,
încât simțeam cum Cerul,
este o agrafă prinsă în părul despletit,
al Eternității noastre,
din care am căzut,
mereu adânc, mereu rece și mereu departe,
pentru a ne încarna,
în țărâna trupurilor unor Cimitire de Cuvinte,
printre pașii cărora,
ne mai căutăm și acum,
Adevărul Absolut care eram odată,
undeva-cândva.


Deși Dumnezu a dorit să existe Întruparea din roua sufletelor noastre,
Sentimente de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ați rămas pierdute prin ospiciile Gândurilor,
care ni se zbat încarcerate,
de bătăile surde și lacome,
ale unui Orologiu,
al cărui Timp a ajuns al Nimănui,
cerșind pe la ferestrele Destinelor,
o singură rază de Fericire,
pentru a lumina,
întunericul atâtor pași pierduți,
prin ceața densă și fără de sfârșit,
a unei Lumi a Obsesiilor,
înveșmântate cu Sacrificiile de sine,
ale atâtor rătăciri din Privirile pierdute,
pe străzile fără de nume,
a Șanselor năruite,
ce ne-au fost vândute prin Târgurile de vechituri,
ale Speranțelor fără Adăpost,
cu firimiturile cărora ne hrănim Vanitatea.


Deși Dumnezeu a dorit să existe Gândul din roua sufletelor noastre,
Respirații de Jar,
a Iubirilor Interzise,
mi se pare că dintotdeauna,
strigați surd,
prin venele rătăcite ale Zâmbetelor,
a căror Sânge fierbe clocotind,
pe focul Gândurilor noastre,
răstite de Absurdul,
în brațele căruia ni s-au născut,
atât de multe Vise,
încât ni se părea,
că devenisem cei mai bogați,
din imensitatea Privirilor,
strivite de tălpile de plumb,
ale unei Realități,
pe care o furaseră Iluziile Fericirii,
tocmai pentru noi,
spre a ne feri de Păcatele grele,
ale unui Dumnezeu atât de Străin,
de vlaga trupurilor noastre,
încât am rămas și acum,
încremeniți în aceleași Morminte de Cuvinte,
adânci și întunecate,
în care ni se născuse,
Lumea Vitrinelor sparte,
ale Statuilor Vivante,
în care am fost predestinați să existăm.


Deși Dumnezeu a dorit să existe Clipa din roua sufletelor noastre,
Speranțe de Jar,
a Iubirilor Interzise,
hoațe de Cuvinte dezarticulate și rebele,
n-am să vă întreb de ce ne-ați furat,
veșmintele Clipelor în care am crezut,
ca fiind eternitățile noastre,
pentru a ne arăta goliciunea lor,
atât de străvezie,
de incoloră și de lipsită de gust,
încât am fost nevoiți să alegem un alt Timp,
cu care să ne hrănim Pasiunea,
ce alerga atât de înfometată,
prin venele trupurilor descărnate ale Cuvintelor noastre,
care în cele din urmă ne-au fost tăiate,
în cioburile fără de număr,
a clepsidrei sufletelor noastre sparte,
în care cădeam împreună,
atât de adânc, de surd și de răniți,
încât am realizat că nici măcar,
nu ne născuserăm vreodată,
ca să ne întâlnim pe țărmurile surpate,
în valurile unor Iluzii ale Vieții,
unor Priviri de Speranțe,
ce nici măcar nu ne aparțineau.


Deși Dumnezeu a creat Cerul din roua sufletelor noastre,
Vise de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ardeți Lacrimile Amintirilor,
pe drumurile fără de întoarcere,
ale Gândurilor de plumb,
pe care le purtăm,
pe umerii Inimilor,
ale căror ceasuri abia mai ticăie surd,
prin Destinele noastre,
căzute adânc,
în prăpastiile fără fund,
ale Remușcărilor,
din care niciunul dintre noi,
nu a mai reușit să iasă,
fără a plăti,
cu prețul Iubirii,
Deșertăciunea Iluziilor Vieții și Morții.


Deși Dumnezeu a creat Perfecțiunea din roua sufletelor noastre,
Așteptări de Jar,
a Iubirilor Interzise,
de ce ne mai topiți Visele,
pentru a le turna,
fluidul incandescent,
al Lacrimilor,
pe fețele Disperărilor noastre,
în Strigătele surde ale Neșanselor,
de a rămâne împreună,
sub cerul de cioburi tăioase,
din sufletele aprinse ale Cuvintelor,
pe trupurile cărora încă mai sângerăm,
bandajați cu eternitățile Clipelor moarte,
ale Speranțelor,
încercând să ne reîntâlnim,
până și Amăgirile,
devenite acum unica salvare,
pe tărâmurile tot mai stinse,
ale Fericirilor plecate în exil,
pe umerii Orizonturilor disperate ale Uitării,
de noi înșine.


Deși Dumnezeu a creat Adevărul Absolut din roua sufletelor noastre,
Scrisori de Jar,
a Iubirilor Interzise,
uneori mincinoase și triste,
pline de emfază,
ne așezați grăbite,
în loja Iluziilor Morții,
pentru a ne dovedi,
că nu suntem nimic mai mult,
decât un fum de țigară înecăcioasă,
fumată de Absurd,
pentru a ne pierde,
printre degetele aspre și pline de bătături,
ale Amintirii,
din ochii de gheață ai Timpului,
ce a muncit atât de mult,
pentru Anii Suferințelor,
încât transpirațiile Zilelor lui,
au ajuns să ne inunde,
Dorințele,
cu și mai multă Disperare,
revărsată în valuri de Priviri înghețate,
la tălpile Compromisurilor unei Lumi,
a Iluziilor Adevărului,
ce doarme beat,
inconștient,
prin șanțurile pline de noroi sentimental,
ale ridurilor unor Clipe,
înveșmântate cu o mulțime de medalii ale Gloriei,
unor Deșertăciuni,
așezate ostentativ,
la piepturile Cimitirelor noastre de Cuvinte.



Deși Dumnezeu a creat Libertatea astâmpărându-si setea cu roua sufletelor noastre,
Disperări de Jar,
a Iubirilor Interzise,
cu tălpile flăcărilor tocite,
de atât de mult alergat,
pe Sentimentele tot mai stinse,
ale Orizonturilor,
pe care le-am pierdut definitiv,
fiind rănite,
de clepsidra spartă a Destinului,
care ne incinerează Visele,
pentru a clădi din cenușa lor,
diamante tăioase de Gânduri,
negre și abătute,
pentru naufragiile de noi înșine,
atât de pierduți prin porturile,
unei Iubiri,
ce pare că nu ne mai aparține,
mai demult decât toate Vremurile,
unor Promisiuni neîmplinite.


Deși Dumnezeu a creat Infinitul astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Îmbrățișări de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ne ardeți pe altarele spovedaniilor,
pline de jurămintele noastre,
ale căror aripi,
se înalță dincolo de noi înșine,
pentru a se prăbuși, atât de adânc,
în Inimile de cer,
ale Durerilor,
încât până și Îngerii noștri Păzitori,
au ales să ne părăsească,
Visele,
tot mai grele și lipsite de apărare,
pe Umerii unui Viitor al Nimănui,
din care ni se taie felii de Suspine,
pe care să le servim la masa Absurdului,
care ne hrănește într-atât de mult Vanitatea,
încât am ajuns să credem în orice altceva,
dar nu și în Dumnezeul Iubirii,
al cărui Cuvânt,
sunt trupurile Privirilor noastre,
mereu pierdute și neîmplinite,
pe Orizonturile de plumb pe care stau înșirate,
devenind niște simple rufe puse la uscat,
spălate de orice conținut sentimental,
pentru a fi purtate de către noi,
în Zilele fără Adăpost ale Deșertăciunilor.


Deși Dumnezeu a creat Sărutul astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Muguri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
încă ne mai cautați potcoavele pierdute,
ale Respirațiilor,
atâtor Primăveri uitate și trecute,
în strigătele surde ale Lacrimilor,
în torentele cărora ne spălăm azi,
steaua căzătoare a Iubirii,
înnecată în praful de sfârșit de lume,
al Absurdului,
sub tălpile căruia am rămas striviți,
pe asfaltul rece și negru,
al trupului incandescent,
al unei Adrese a Nimănui,
care ni se prelinge și acum,
pe fața Cuvintelor fără de nume,
a tot ce însemna pentru noi,
undeva-cândva,
a fi lăcașul unei Promisiuni,
făcute de către o Iubire,
căzută din buzunarele rupte,
ale pleoapelor noastre obosite,
de atât de multă rătăcire,
printre tulpinile uscate ale Viselor,
tăiate și sortate de către Deșertăciuni,
pentru a fi folosite la încălzirea Sentimentelor,
în nesfârșitul anotimp hibernal,
al Morții din noi,
care își celebrează Fericirea.


Deși Dumnezeu a creat Miracolul astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Priviri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ne-ați regăsit printre Clipele,
Gândurilor frânte,
sub greutatea Viselor neîmplinite,
ale căror potcoave pierdute,
aduc noroc și împlinire,
doar pe fețele ridate ale Lacrimilor,
care le-au găsit,
pe drumurile fără de sfârșit,
ale Iluziilor Morții,
răsărite mai demult decât Vremea,
în Cuvintele noastre de Plumb,
din care fierarii Timpului,
ne-au creat verighete de Despărțire,
pentru a ne fi așezate,
pe degetele Privirilor tot mai goale,
care ne deveniseră poduri de piatră amară,
pe care să le traversăm de fiecare dată,
atunci când doream să ne invităm sufletele,
-care locuiau de fiecare dată dincolo de noi-,
la mesele copioase ale Iluziilor Fericirii,
pe care le sărbătoream,
cu mare fast în trupurile noastre,
tot mai lipsite de Pasiune.


Deși Dumnezeu a creat Eternitatea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Trădări de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ne-ați călcat în picioare,
Zâmbetele Eternităților,
rupte din Copacul Năzuințelor,
ale cărui rădăcini,
au urcat spre Cer,
cerând îndurare,
fiindcă nu mai aveau deloc,
Pământul Privirilor,
din care să mai poată înmuguri,
Primăverile Speranțelor noastre,
la piepturile cărora,
să ne putem adăposti,
Necuprinsul,
ce-ar mai fi rămas din noi,
neatins de Promisiunile deșarte,
ale unei Ambiții,
în care am crezut,
că se poate numi Adevăr Absolut.


Deși Dumnezeu a creat Mântuirea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Despărțiri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
biciuiți-mă cu focul Amintirilor,
să ard,
să mă mistui,
pe rugul Cuvintelor,
îmbălsămate cu Sufletul tău,
iar din cenușa noastră,
să răsară diamantul plin de strălucire,
al Lacrimilor unei noi dimineți,
prelinse pe fața stelei căzătoare,
a trupului Iubirii noastre,
ce tocmai va răsări,
din nou,
pe cerul întunecat al Iluziilor Morții,
din noi,
înecându-ne cu Lumina Divină a Viselor,
Eternitatea,
pentru a străluci la nesfârșit,
pe Cerul altor Timpuri,
unde vom lumina cu razeleAmintirilor,
devenite atunci prezent,
alte povești de iubire.


Deși Dumnezeu a creat Puritatea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Eternități de Jar,
a Iubirilor Interzise,
întrupați-mă,
în Clipa în care te-am întâlnit,
pe țărmurile fără de sfârșit,
ale Inimii unui Cuvânt,
care bătea numai pentru noi,
ora exactă a Nemuririi,
sub ploaia de Îmbrățișări,
fierbinte și zgomotoasă,
a Nemărginirii,
care ni se înfiripa,
pe aripile Viselor,
de pe fruntea cărora zburam,
pe tărâmurile fără de margini,
ale Pasiunii,
ce clocotea adânc,
în venele Destinelor noastre,
fierbându-ne Zilele,
rămase acum fără adăpost,
pe străzile fără de adrese,
ale Deșertăciunilor.


Deși Dumnezeu a creat Focul astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Rugăciuni de Jar,
a Iubirilor Interzise,
salvați-mă de Speranțele topite,
pe tălpile Cimitirelor de Cuvinte,
ale căror pași,
au devenit atât de grei,
încât au strivit cu focul lor,
Inima Eternității,
prin ridurile căreia,
ni se scurgeau fluviile Clipelor,
pe care navigam undeva-cândva,
fără să credem că poate exista Timpul,
știind că Nimeni și Nimic,
nu ne va putea opri,
să învingem furtuna de stele căzătoare,
ale Flăcărilor din Privirile unui Destin,
care ne-au aprins,
într-atât de mult,
Iluziile Vieții și Morții,
până când le-am confundat,
cu propriile noastre Vise,
care ne-au prăbușit,
în noroiul rece și negru,
al Disperării,
din care a venit Moartea,
ca să ne întrupeze,
în Absurd,
pentru a da naștere,
unei Lumi a Uitării,
de noi înșine.


Deși Dumnezeu a creat Nemărginirea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Suferințe de Jar,
a Iubirilor Interzise,
de ce alergați cu noi?,
pe bolta unui cer al Cenușii,
unde stelele s-au transformat,
în fumul dens al Deșertăciunii,
care ne incinerează Zâmbetele,
tot mai pierdute și părăsite,
de Lacrimile Speranțelor,
la Crematoriul cărora,
am fost duși,
spre a ne uni cu nesfârșirea,
unui Te Iubesc,
ajuns acum al Nimănui,
pe care îl adresam atât de des,
Fericirii,
pe străzile acum orfane,
de șoaptele rădăcinilor de Gânduri,
printre mugurii cărora,
nu observam,
cum ne pierdeam,
Primăvara,
ce ne ținea strâns de mână,
Destinul,
rătăcit definitiv,
printre mormintele atâtor Promisiuni,
cu Necuprinsul,
acum rugint și prăbușit,
pe solul tot mai rece,
din Sufletul Toamnei târzii,
în care ne-am născut,
Viitorul înghețat,
al Durerii.


Deși Dumnezeu a creat Fericirea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Cuvinte de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ningeți-mă cu florile de cer,
ale Luminii Divine,
din fiecare simțire pe care am rostit-o Timpului,
în care te-am așteptat,
să răsari pe fața Adevărului Absolut,
al Iubirii,
pe care ți-am purtat-o,
printre ridurile Eternității,
la zidurile căreia,
ne-am lovit până la urmă,
într-atât de tare Adevărul,
încât s-a sfărâmat,
în cioburile tăioase,
și pline de sângele Cuvintelor,
pe care mai aveam,
atât de mult să ni le mai rostim,
Oceanului de Priviri,
pe care naufragiam,
fără să știm că ne vom scufunda,
atât de adânc,
în Despărțire.


Deși Dumnezeu a creat Lacrima astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Fericiri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ce sărutați tâmplele Lacrimilor,
arzând inimile Clipelor,
pentru a clădi din cenușa lor,
catedrale de Suspine,
între zidurile cărora,
să ne ascundem Neputința,
de a ne adresa Dumnezeului,
unei Iubiri,
pentru care nici măcar nu există,
Iluziile Vieții și Morții,
sub porțile cărora ne-am născut,
legați de un Destin al Nimănui,
care ne îngenunchează Cuvintele,
la tălpile Neînțelesurilor,
de noi înșine.


Deși Dumnezeu a creat Visul astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Rătăciri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
aprindeți-mi Icoanele de foc,
ale Sângelui ce încă clocotește,
prin venele Strămoșilor Suferinței,
din care ne tragem,
Respirațiile ce dau viață,
Sărutului,
prin care Cerul Speranțelor,
se unește cu Lutul Durerilor,
din noroiul căruia,
ne-au fost clădite Visele,
pe masa Olarului cănilor de pustiu,
din care ne bem neîncetat,
atât de însetați,
Suferința.


Deși Dumnezeu a creat Speranța astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Orizonturi de Jar,
a Iubirilor Interzise,
legați-mă cu cătușele Norilor,
din Inimile de Cer,
ale Eternității Clipei,
în care te îmbrățișam Iubire,
tărâm al Pasiunilor,
de unde să nu mai putem evada vreodată,
pentru a nu deveni iarăși reîncarnați,
într-o Lume a Noroiului greu și dureros,
în care să ne împotmolim Privirile absente,
atât de pierduți de noi înșine,
pe drumurile fără de întoarcere,
de prin ospiciile Cuvintelor ce-au înnebunit,
de atât de multă Singurătate,
în care să ne înveșmântăm,
răceala Morții.


Deși Dumnezeu a creat Frumusețea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Ochi de Jar,
ai Iubirilor Interzise,
de ce m-ați crucificat,
pe lemnul rece și umed al Amintirii,
din trupul căreia,
încă mai sângerează chipul tău Iubire,
rănit și atât de însetat,
încă se mai zbate,
la pieptul Inimii Timpului,
ce nu vrea să înțeleagă,
că Nimeni vreodată,
nu-i va mai aduce înapoi,
Ziua aceea răcită din noi,
care abia mai respiram,
tușind și strănutând cu Gânduri,
în batista zâmbetelor false,
ale Febrei unor Întrebări,
care speram atât de mult să treacă,
pe străzile fără de nume,
ale Absurdurilor.


Deși Dumnezeu a creat Pacea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Îndoieli de Jar,
a Iubirilor Interzise,
credeți că voi mai reuși vreodată,
să mă mai lupt cu mine însumi?,
ca să vă înving,
Flăcările Singurătății,
pe jarul cărora,
și acum se zvârcolesc Simțămintele,
Cuvintelor ce-au înnebunit,
de atât de mult dor,
de Primăverile florilor de meri,
ale Ochilor noștri,
din Păcatele cărora,
ar fi trebuit să mușcăm,
atât de înfometați,
încât până și Blestemele,
pictate în Icoanele Infernului,
să naufragieze odată pentru totdeauna,
în Moarte.


Deși Dumnezeu a creat Legenda astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Parfumuri de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ne ningeți cu petale de Lacrimi,
în părul despletit al Clipelor,
tot mai lipsite de puteri,
naufragiate fără o țintă anume,
către porturile unde ni s-ar ascunde,
Adresa unei Revederi,
care în lipsa noastră,
dăruiesc Neantului,
crinii albi ai Dorințelor,
ce nu ne-au mai întâlnit vreodată,
pe genele Cerurilor Viselor noastre,
udate cu Apa Vie,
a Flăcărilor ce vor exista de-acum înainte,
într-o stea ce va cădea mereu,
de pe bolta unui Nesfârșit,
ce-ar fi trebuit să fie al nostru,
o stea purtată de îndrăgostiții viitorului,
la piepturile unor Iubiri,
ce nu vor ști niciodată,
că în strălucirea diafană a razelor unor Priviri,
ce le încălzesc Sentimentele,
se află legenda despre roua sufletelor noastre.


Deși Dumnezu a rostit Cuvântul pentru roua sufletelor noastre,
Strigăte de Jar,
a Iubirilor Interzise,
nu pot să înțeleg,
de ce ați înecat,
până și transpirațiile de pe frunțile Lacrimilor,
în sângele rătăcit al Cuvintelor rănite,
ce nu mai au nimic să spună,
Depărtărilor și Singurătăților,
care ni se scurg,
în mormântul Tăcerilor din noi,
tot mai adânc,
transformându-ne trupurile Viselor,
într-un Abis,
ce a sfărâmat până și podul Dorințelor,
ce încă ne mai lega,
de porțile Fericirii,
Suferința,
propriului Viitor,
care paradoxal ne unea,
și de care aveam atât de multă nevoie,
până când și aceasta ne-a fost furată,
pentru a fi înveșmântați,
în indiferența unui Timp,
ce nu ne-a aparținut niciodată,
despărțindu-ne,
într-atât de mult de noi înșine,
încât am devenit doi străini,
care își intersectează Privirile pierdute,
ce aparțin unor Inimi ale Nimănui,
pe străzile lipsite de nume,
ale Absurdului.


Deși Dumnezeu ne-a dat Iertarea astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Inimi de Jar,
a Iubirilor Interzise,
gârbovite și triste,
strivite de plumbul Respirațiilor,
tot mai apăsător și greu,
ale Orizonturilor care ne ceartă,
Iluziile Absurdului Vieții și Morții,
în roua cărora încă ne mai spălăm,
Privirile tot mai pierdute,
pe țărmurile Neputinței,
de a privi dincolo de oceanul de Întrebări,
ale căror valuri ni se sfarmă,
de fruntea Simțămintelor,
până când ne înecăm în șanțurile adânci,
din ridurile Cuvintelor,
ce nu mai au nimic să ne spună,
lăsându-ne să cădem adânc,
în prăpastiile fără de sfârșit,
ale Depărtărilor de noi înșine,
unde fără a ne mai putea accepta vreodată,
Iubirea pierdută,
la zarurile măsluite ale Destinului,
din care dorința de răzbunare,
și-a croit drum fără de întoarcere,
pe străzile pustii ale inimilor Lacrimilor noastre,
înghețate pe obrajii unui Timp,
atât de străin de Privirile noastre,
încât oriune ne-am căuta Sufletele,
nu am afla nimic altceva decât,
urmele reci și insalubre,
ale unor Pași pe care i-am făcut,
undeva-cândva împreună,
dar acum nici unul dintre noi,
nu mai putem să locuim între zidurile lor,
atât de ruinate de un Adevăr,
care nu mai poate să ne ierte,
niciodată, nicăieri, nicicum.


Deși Dumnezeu ne-a dat Iubirea, astâmpărându-și setea cu roua sufletelor noastre,
Jurăminte de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ne-ați despărțit,
atât de mult de noi înșine,
încât până și fumul Blestemelor ce-am devenit,
se pierde printre degetele Norilor de Dorințe,
ale unor Convingeri,
străine de noi înșine,
îmbrățișate de stelele căzătoare ale Viitorului,
care ne aprind și ultimele Șoapte,
pierdute prin Ploaia Amară a Existenței,
care ne-a sfâșiat Primăvara,
cu colții de sfârșit de Lume,
al Destinului ce ne-a fost dat,
să-l cheltuim pe la tarabele murdare și mucegăite,
a Șansei de a rămâne vreodată Împreună,
pe Cerul Cuvintelor unde ne iubeam,
crezând că paradisul este Eternitatea Clipei,
pe care nu o vom pierde niciodată,
la Jocurile de Noroc ale unui Dumnezeu,
ce pare că a uitat de noi,
în beția stelelor tot mai multe și alcoolice,
pe care i le turna Timpul,
în cănile de pustiu pe care ni le crease,
anume pentru nunta noastră cu Absurdul unei Lumi,
unde niciunul dintre noi,
nu mai știam care este rolul Păcatului,
care ne aducea Fericirea,
pe umerii de plumb,
ale zâmbetelor glaciale,
prin care Iluziile Fericirii ne îndemnau,
să înotăm în gustul amar,
al unei Existențe a Supliciilor,
din care clovnii Speranțelor ne confecționau,
noi Sentimente fără Adăpost,
în râsul isteric al Iluziilor Morții,
atât de îmbietoare și ofertante,
la porțile Târgului Sinistru,
cu nume de Viață.


Deși Dumnezeu nu a văzut Moartea în roua sufletelor noastre,
Lacrimi de Jar,
a Iubirilor Interzise,
ningeți-mă cuAmintire,
încât să mi se dezghețe Sufletul,
sculptat din trupul marmurei,
unui Cuvânt al Creației,
ce nu m-a înțeles Niciodată,
chiar și atunci când m-a așezat,
în Vitrina Statuilor Vivante,
ale acestei Existențe,
unde eram obligat să joc,
în Spectacolul cu nume de Absurd,
al unei Lumi a Nimănui,
până când a trecut Întâmplător,
Privirea ta,
pe strada Deșertăciunilor,
spărgând odată pentru totdeauna,
în mii de cioburi de Întrebări,
sticla rece și tăioasă a Vitrinei,
Iluziilor Vieții, Fericirii și Adevărului,
în spatele cărora,
interpretam rolul scris de Iluziile Morții,
în care ne-am tăiat fără să vrem,
atât de adânc palmele Viselor,
cu care ne-am îmbrățișat Adevărul Absolut,
încât a început să se scurgă din ele,
în șiroaie de Întrebări,
Sângele unei Eternități,
ce pare că nu ne-a mai fost dat,
să o trăim vreodată împreună,
fiind smulși cu tărie,
de palmele bătătorite și murdare,
ale unui Timp al Disperărilor,
pentru a fi striviți,
de Orizonturile reci și perfide,
de pe fruntea întunecată a unui Destin,
ale cărui fluvii de Respirații deșarte,
ne îneacă și ultimele Priviri,
în mocirla de nepătruns a Uitării,
de noi înșine,
unde ni se pierd,
Pașii de plumb ai Sentimentelor,
pe care abia îi mai tîrâm,
pe umerii Îmbrățișărilor,
tot mai reci și lipsite de noi înșine,
până când am devenit,
fără să ne dăm seama,
aceeași Piatră Amară rece și perfidă,
lipsită de Speranțe,
a Deznădejdii,
din care Absurdul ne-a clădit,
unul dintre cele mai apreciate,
Cavouri ale Dragostei,
de către Moartea,
care ne-a păzit cu strășnicie,
tot timpul Vieții,
Eternitatea,
fără să știe că aceasta aparține,
unei Lumi a Iubirii,
ce nu poate muri niciodată,
din amintirea stelelor,
Sentimentelor noastre,
care vor străluci pentru totdeauna,
pe bolta sufletelor pline de Iubire,
ale altor și altor Timpuri,
care își vor alege o stea numai a lor,
pe cerul unei Dimineți de Jar,
care le va povesti că odată,
undeva-cândva,
ne-am mistuit de atât de multă Iubire,
și din cenușa Inimilor Lacrimilor noastre,
va înmuguri asemeni Păsării Phoenix,
Iubirea lor.


Deși Dumnezeu ne-a văzut ca fiind o singură rouă,

a unei Iubiri Interzise,

pentru a afla în noi,

Măreția, Simțirea, Universul,

ca să existe,

Întruparea, Gândul, Clipa,

pentru a naște,

Cerul, Perfecțiunea și Adevărul Absolut,

alături de care,
Dumnezeu și-a astâmpărat setea,
bând roua sufletelor noastre,

și astfel au apărut,

Libertatea, Infinitul, Sărutul,

Miracolul, Eternitatea, Mântuirea, Puritatea,

Focul, Nemărginirea, Fericirea, Lacrima, Visul,

Speranța, Frumusețea, Pacea, Legenda,

fiindcă pentru toate acestea Dumnezeu a rostit,

Cuvântul,

ca să ne dea,

Iertarea și Iubirea,

întrucât nu a văzut,
Moartea,
în roua lacrimilor de jar ale sufletelor noastre,
ce vor străluci,
pe obrajii roșii ai Dimineților,
unei Amintiri,
ce va exista pentru Eternitate,
prin Iubire,
mereu.


Adăugat de: Sunshine

vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.