Mi-am ros tălpile,
Inimii Speranței,
până am ajuns la tine,
Amintire.
Te-am regăsit,
Iubire,
la gâtul cântecului de lebădă,
al Timpului,
încrustat cu diamantele strălucitoare,
ale Viselor,
din sufletele cărora am decăzut,
în prăpastia opacă și amnezică,
a Adevărurilor,
ce poartă ochelarii Iluziilor Vieții,
dăruiți de Destinul,
lipsit de scrupule,
și decăzut,
din drepturile părintești,
ale Eternității,
fiindcă se furișase,
în cochilia Clipei,
pentru ca noi,
să ne putem întâlni,
Moartea,
căreia îi datorează,
întreg Absurdul,
cu care își hrănește orgoliile,
Fericirea.
Distribuie: