Atât de departe de mine,
m-am rătăcit,
pe fruntea încruntată a Disperării,
unui Timp al Nimănui,
din care mi-am clădit,
Visele găzduite și acum,
de Zilele fără adăpost,
ale Iluziilor Vieții și Morții,
care mi se servesc,
de către Zorii Singurătății,
de mine însumi,
cu fiecare Oftat,
prin care ajung să mă întreb,
dacă am fost pierdut,
prin gările Nimănui,
de către Destinul Fericirii?
Distribuie: