Poezii despre Singurătate:

MĂ DOARE TOAMNA

A mai trecut o vară și atât de mult mă doare

De când ai plecat
s-a așternut zăpadă
pe inima mea.

Când diavolul vorbește cu o sadică trufie
În cana mea se-așează-n licăriri o veșnicie…

Unde nicio întrebare nu cunoaște vreun hotar,

erai lângă mine, atât de aproape
în inima irișilor eu te priveam
dar îmi păreai plecată foarte departe
pe celălalt țărm de ocean

MATRICOLE DE LICEAN


Epistolele nu mai au nevoie de trecuturi

dimineață îmi păreai mai senină
nu știam de unde să încep să te am
te jucai cu o rază de soare
de-a iubirea

dacă aș dormi un somn purpuriu
în mijlocul câmpiei de maci
și m-aș trezi cu un curcubeu
deasupra

Te văd adesea, mamă, trecând văile și plopii,
Cu mâinile crestate și pe piept sudoarea frunții,
Te vâd cărând în spate cu trudă strănepoții,
Pe geruri, frig și noapte sângerând straiele morții,

ploua nestăvilit
trecătorii vâsleau anacronic pe umbrele
de sticlă
ceruri cenușii păreau zdrențuite

DESPĂRȚIRE ÎN ȘOAPTĂ
*
Stai cu mine chiar de știu că mă minți
Altădată aveai vise discrete,