Poezii despre Singurătate:

NĂPASTĂ


de Ursu Marian Florentin

Se suprapune fața unei umbre
Pe-obrazul meu, sculptat de-o mână caldă.
Paloarea ei în liniște mi-l scaldă
Și-n translucidul văl al serii sumbre.

Tu te ridici şi te întorci spre uşă
iar umbra mea parcă îţi cade la picioare,
sub mersul tău e fum şi e cenuşă
şi deodată plouă mult în depărtare

Carnea îmi este tăiată pe jumătate,
curge suflare în culoare de rouă.
Se aude un strigăt undeva între ziduri,
cuţitul nu poate pătrunde-năuntru.

Niciodată el nu a dorit singurătatea.
Era ca un trubadur bântuitor prin amintiri și inimi,
prinț învingător în măreția propriei lupte grotești.
Fiecare act de curaj

Dincolo de ușile încifrate ale ochilor,
mă odihnesc.

Halucinant itinerar am străbătut

Miros a moarte,
A pacat,
A bautura,
A fumat.

PUNCTE CARDINALE


Noi suntem ca și două puncte cardinale

Am muțit de atâta durere,
nu mai există cuvinte de spus,
îmi despart buzele din pură plăcere,
iar tăcerea din mine-i precum un răspuns.

Tupilat între iubire și blestemul amărui
De-a vedea atâtea umbre care îi smolesc retina,
Sufletu-mi petrece-n Hades, adunând din foc lumina
Și se-ntreabă: e-nțeleaptă patima din sine? Nu-i!