Cutremur - Rodica Elena Lupu

Acum am timp să cobor treptele vârstelor să-mi răscolesc amintirile caut printre ele, ca într-un sertar cu fotografii vechi, din care scot câte una, o privesci câteva clipe şi o las să cadă la loc – nu e ceea ce speram. Mă opresc la cutremurul de pământ, din noaptea senină şi rece de la începutul lui martie: zidurile sufrageriei se desfăceau, scrâşnind, din cel vestic se desprinsese o fâşie lată şi am văzut cum blocul de nouă etaje de peste drum intra în el însuşi înconjurându-se de un nor de pulbere lăptoasă. Casetofonul nu se oprise, mergea pe baterii, Edith Piaf continua să îl cheme, patetică, pe Milord al ei şi, eu nu aveam decât un gând, să opresc melodia. Am coborât apoi în stradă şi am văzut oameni cuprinşi de panică. N-aveau decât o dorinţă: să fugă undeva. Se repezeau pe sub acoperişuri ameninţătoare, pe sub balcoane agăţate într-un fir de sârmă, atingeau cu mâna pereţii friabili, mişcători. O lună, mare, rotună şi portocalie, se oprise, curioasă, deasupra oraşului mutilat. Martie 1977


Adăugat de: Rodica Elena Lupu

vezi mai multe poezii de: Rodica Elena Lupu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.