Elegia a zecea - Rainer Maria Rilke

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,
imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş
pe strunele moi, şovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,
unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!
Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte
şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? şi tânărul o urmează.
Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi
a liniştii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri
săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată
la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. -
Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,
şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept
peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi
şi câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);
i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori
o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat
în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoşilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând
asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor aşează
icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte
nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licăreşte
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni
acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.
Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâţişorii
atârnând în alunii golaşi sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Şi noi, care-nţelegem norocul
ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.


traducere : George Popa