Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCXXIX

Străzile-nșirau bastilii de fanfară
Și-n toate mă aflam mai sfânt, mai erudit,
Tăcut, pe peron, îmi rulam o țigară
Și bolnav așteptam camarila regală

Bat clipe în mine și cuie-n sicriu,
Însăși moartea mă învață meșteșugul;
Îmi umple paharul și îmi cere să viu,
Bat gânduri în rânduri și cuie-n sicriu.

E-o liniște de vânt, de parcă norii
și-aștern pe plopi tremurători argintul;
Prin macii sângerii - nemuritorii -
o ciută își croiește labirintul.

Mă recunoști după mască iubito
La fel și eu România după izoletă
Din spațiu Pământul seamănă c-o rană
Cineva

Îngenuncheată lumea, îşi plânge neputinţa
în faţa Celui care, pe Tron de Slavă, stă,
N-a vrut ca să-L primească, şi n-a vrut pocăinţa
şi curg amare lacrimi pe faţa ei, tristă!

Divinul ne iubește,
De noi se îngrijește,
Dorind să ne educe
Prin viață ne conduce!

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge.

eu nici nu mai trebuia să spun ceva
fiindcă povestea o spuneau crengile
noaptea

Costelaţii

În noaptea asta scriu pe cer,
că pasul meu e prizonier,

când ţi-am deschis seiful te-ai repezit hulpavă
să mă cunoşti şi-n suflet temeinic să-mi deretici
ai dat de vorbe goale de şarlatani eretici
de flori şi frunze moarte şi sudori reci şi bravă