Metopă - Olaf Bull

Pe tine vreau în vers să te închid,
pe tine-adânc să te păstrez, de-a pururi.
În tânăr alabastru de neşters
rămâi acum în ritmice contururi.
Tu, însorito, feciorelnic chip
ce schimbi un cer pe altul, îmblânzind
lumina, duioşia, timpul, taina!
Aş da şi cântul meu, să pot în schimb
ciopli doar o metopă-a amintirii
ce-apoi, uşor, pe suflet să ţi-o las,
tu, suflet sfâşiat şi în impas!

Vagabondăm pe plajă. Pleci urechea
la valurile care cad, dispar –
şi sună spuma-n spaţiile serii
ce-şi mută veşnic veştedul hotar.
Şi clopotele tot mai palid sună
din turnuri de biserică-n amurg.
Rostogolite valuri de lumină,
solarele torente curg şi curg...

Pădurile-s albastre; ceru-n preajmă:
spre casă-aleargă turmele de nori.
Se reculege câmpul. Sus, răsare
Arcturus. Vântul, nemaidând fiori,
doar îndărătul gardului de piatră
respiră în secară, liniştit.
Tragi aerul în piept. Ce răsuflare
adânc-fierbinte! Ochii tăi sclipesc.
La ce gândeşti, tu, fată visătoare?

„Gândesc la seri ce-or trece fără mine.
La câmpuri coapte în absenţa mea,
La mişcătoare fleacuri, ca sămânţa
ce-o spargi în dinţi; la vale, valuri, ca
acestea ce se sparg în faţa noastră.
La săptămâni şi luni care vor curge
şi fără mine, când voi fi-n mormânt,
cu înserări la fel de-adânci şi-albastre,
când nu voi fi cu tine pe pământ.

Şi-n ochii mei o lacrimă se suie
sfios alunecându-mi pe obraz.
Aceste toate azi sunt ale noastre.
Sunt ele-ntr-adevăr? Şi ca şi azi
vor fi şi peste ani când ceaţa însăşi
s-o risipi? Ce straniu străluceşte,
după reflux, nisipul? Totul ca
o lacrimă în ochii tăi sclipeşte.

Oricum, e-un dulce, fericit miracol
şi grâu, şi arbori, şi atâtea flori,
şi munţii-n fund, ce-s umezi de aceste
mărunte clipe-adânci, cum uneori
privirea ce ţi-o văd acum, iubite...
Mesteacănul, priveşte cât de-al nostru-i!
Şi acest gard de lemn şi, pe tăpşan,
căruţa cu uneltele dintr-însa,
şi valea verde-n fiecare an.

De-aş porunci mormântului, aş vrea
să cresc ca un mesteacăn nalt, subţire,
cu stele printre crengi, ori să mă schimb
în pajişte ori munte – doar aşa
mi-aş apăra grădina de pieire.
Tu, ţine-mă în braţe şi mă strânge
să simt aproape clipa asta când
un licăr de speranţă radiază
o altă veşnicie pe pământ!”

Iar eu, un om din carne şi din sânge,
din creştet până-n tălpi un pământean,
presimt că am văzut – dar ce anume?
Acel ceva înalt şi diafan
ce-i numai gând, privire, numai glas.
Însingurata mea! Ce pot să fac
decât să-ţi mângâi părul, să aspir
parfumul, să-ţi văd ochii... Pan şi Psyhe
în grâu. Deasupra, veşnice sclipiri.

Traducere de Veronica Porumbacu