Nutzu - creaţii proprii

- Dup-atâta timp, iubire, uite, nu mai știu ce-nseamnă
Primăvara fără tine... Se apleacă înc-o toamnă
Peste trupurile arse de dorință și de soare.
Cât de greu e jocul ăsta! Spune-mi tu mai ai răbdare,

- Spune-mi, iubito, nu te doare toamna
Că parcă nu-i așa cum a mai fost,
Când ne știam conturul pe de rost
Și respiram făr-a mai ține seama

- Nu-ndrăznesc se-aștern pe pagini toate-aceste gânduri, Doamne,
Fiindcă toamnele de-acuma nu-s la fel ca alte toamne,
Sunt mai molcome, frumoase, despletind melancolia
Peste dealurile lunii unde doarme poezia.

- Se-aşterne toamna-n ochii mei căprui
Şi zilele se micșorează-ncet,
Miroase-a struguri copţi şi a gutui,
Şi-a dor de tine, dragul meu poet.

- E toamnă iar și tu alergi prin vie,
Ciorchinii aromați i-ascunzi la piept,
Tresaltă sânii ca-ntr-o poezie,
Nectarul lor din vară îl aștept

- Axa planetei parcă se îndoaie
Și polii cad peste ecuator,
Taifunuri cresc și orizontul chior
Varsă în valuri lacrimi reci de ploaie.

- Se-anunț-o toamnă lungă și mi-e frică
De seri ploioase, dimineți cu vânt,
De nopțile pustii ca un mormânt
Pe care scurm-alene o pisică.

- Trenul toamnelor oprește doar în gările de lut
Unde soarele-i dă lunii fantomaticul sărut,
Unde timpul trece molcom pustiind un vechi peron
Care mărginește spațiul dintre vis și abandon.

Purtând pe aripi praf de iască,
un râu de fluturi curge către sud,
pe cer un nor străin, cu bască,
citeşte ploii dogme din talmud.

- Spune-mi, te rog, în câteva cuvinte,
Cum mă visezi, când vreau să-ți desenez
Pe glezna stângă, să-ți aduci aminte,
Versuri cu rimă-n haine ecosez,